Cu toate acestea, dacă nu există în gîndirea autohtonă o "filosofie a conştiinţei", ar putea fi una a "existenţei". Cu perspicacitate, deşi în opoziţie cu ideea sa că am fi iremediabil inferiori occidentalilor, C. Noica recunoaşte în Învăţăturile lui Neagoe Basarab "umilinţa", "plîngerea", "frica - de pierdere, de părăsire, de moarte", adăugînd: "iar frica unei conştiinţe care s-a izolat de lume, spre a nu se mai regăsi, e tema principală a filosofiei existenţiale de astăzi". Deci un existenţialism larvar, care, prin mijlocirea smereniei, duce la o deschidere spre Celălalt, spre un echilibru cu lumea, spre vindecarea angoasei: "Se pierde sensibilitatea filosofică în sensibilitatea religioasă, odată cu smerenia? Dar trecerea de la frică la smerenie e o adevărată etapă de cunoaştere existenţială. Conştiinţa trăitoare, dominată de spaime, presimte pe Celălalt; iese din strînsoarea nefiinţei prin faptul însuşi al fricii. Smerenia e conştiinţa unui raport la altceva decît ea. Iar dacă smerenia "dă socoteală de cele ce vor să fie", e tocmai fiindcă vesteşte conştiinţei un echilibru în altceva, ori ieşirea din singurătate, capătul de drum al unei inimi neliniştite". Eliberată de nelinişte, inima se arată capabilă de dragoste. Iar dragostea arătată Creatorului şi creaturii aduce "ispita filosofică", aşadar un soi de gnoseologie erotică: "Căci o conştiinţă încinsă de dragoste e şi conştiinţa augustiniană sau pascaliană. Şi nu pregăteşte dragostea pentru cunoaştere şi înţelegere? Nu există o "funcţiune epistemologică a iubirii"? De aceea am putea reveni, ca de pe o treaptă superioară, la un înţeles filosofic al lumii. Cine ştie dacă pe celălalt itinerar spiritul nu-şi începe prea devreme cariera şi nu rămîne închis în lumea lui, în tristul său idealism! Poate că se deschide aici o altă cale pentru filosofare...". Ceea ce demonstrează, dacă nu ne înşelăm, capacitatea, fie