Vizita premierului francez Jospin la Bucureşti a dezamăgit multă lume. Mă refer, desigur, la cei care cred, pe de o parte, în bunăvoinţa absolută a Franţei, şi, pe de alta, în omnipotenţa continentală (ba chiar globală) a acesteia. Sigur, dacă ne luăm după frazele ambalate în ţiplă ale amicilor de pe Sena, noi, românii, am fi cel mai grozav popor şi e doar o chestiune de secunde până vom fi puşi în drepturile care ni se cuvin încă de pe vremea lui Vercingetorix! Numai că aceeaşi Franţă care ne promite solemn intrarea în Uniunea Europeană e unul dintre adversarii majori ai extinderii! Ca să nu mai vorbim că, în clipa de faţă, Franţa e doar tolerată în N.A.T.O., participând prin câţiva generali la luarea deciziilor, dar nu şi cu trupe.

Din acest punct de vedere, dl. Jospin a făcut la Bucureşti un gest istoric: ne-a dezlegat de iluzia că, prin magie politică, Franţa ne va transporta pe tărâmul laptelui şi-al mierii! Spunând verde-n faţă politicienilor noştri că "Avocatul cel mai bun al României pe lângă organismele internaţionale e chiar România", dl. Jospin a dat o lecţie de luciditate, de realism şi, mai ales, de curaj şi de onestitate. Oricât de amară e pastila servită de premierul francez, trebuie să admitem că singura cale a integrării presupune enorme eforturi şi enorme sacrificii ale românilor. A sosit momentul să renunţăm la imagini prefabricate privind datoriile altora faţă de soarta noastră.

Trebuie, totodată, să renunţăm şi la contrarul iluziilor deşarte. Să ne scoatem din cap scenariul degradant că lucrurile merg prost în România pentru că străinii ne-au pus gând rău. Ce nu înţelege românul de rând (şi, din păcate, nici politicianul de rând) e că străinătăţii (dacă e să acceptăm acest termen vag) nici măcar nu-i pasă de noi! Pentru belgianul, olandezul sau neamţul obişnuit, ba chiar şi pentru francezul dominat de triada métro-boulot-dodo,