Dacă n-ai mai citit nici o carte de Radu Cosaşu şi dacă nu-l cunoşti decît din simpatica lui rubrică din Dilema, atunci cartea aceasta, Autodenunţuri şi precizări, îţi va plăcea într-un fel inocent. Pentru toată sinceritatea profund umană pe care o conţine, pentru că te poţi identifica de atîtea ori şi atît de firesc cu un autor care nu-şi ascunde fricile, laşităţile, pentru toate momentele muzicale pe care un autor obsedat de adevăr şi non-ficţional le-a desprins din viaţa amorfă. Dar sensul titlului şi într-un fel filosofia acestei cărţi îţi vor scăpa. Pentru a le înţelege e nevoie de o întreagă bibliografie de autor. Autodenunţurile şi precizările se referă nu atît la o viaţă de om, cît la o viaţă de cărţi.

Deschideţi volumul Supravieţuiri II din 1977 la pagina 211 şi Autodenunţuri şi precizări la pagina 141; primele pagini curg la fel, cu minime modificări (oraşul W din 1977 devine azi un concret Frankfurt, amicul D se dezvăluie ca fiind un Dolfi, etc. - un nivel de nonficţionalitate mai ridicat, s-ar putea spune şi ar fi de înţeles, abia în 2001 adevărul integral are dreptul la tipărire). Naratorul se află în Austria, la sora lui, nu se poate bucura de împrejurimile îmbietoare din cauza unei crize de ipohondrie, merge la un control neurologic inutil, urmăreşte un meci de fotbal şi savurează, ironic şi simpatic, metodele de educaţie ale cumnatului său şi zgîrcenia surorii. Mănîncă o prăjitură într-o cofetărie, de unul singur. în fragmentul din 1977 lucrurile se complică (ficţional?), autorul îl întîlneşte pe neurolog în acea cofetărie şi are un fel de ieşire isteroidă faţă de acesta din urmă, care îşi savura liniştit propria prăjitură alături de o doamnă vîrstnică. "Păreau că pozează amîndoi unui fotograf invizibil [...] drept reclamă pentru calmul şi buna înţelegere care domnesc în această cofetărie, pierdută undeva prin Europa." Ca atare, naratorul