Din când în când, cade câte un cuvânt frivol şi amuzant care descreţeşte fruntea, aduce aer proaspăt în batiscaful minţii cufundate în "adâncimi". Acesta, de exemplu: "Oare se merită să-l deranjezi pe Dumnezeu ca să-l 'creeze' pe om?" (I, 314).
Şi încă unul, mai franţuzesc, pe care îl strică un verb cam pretenţios - a se cunoaşte - la sfârşit: "Femeile sunt fructe. Există piersici, alune, ananaşi. Inutil să continuu: e clar. Amatorul nu se poate hotărî să culeagă numai de un singur fel. Vrea să se cunoască pe el însuşi în diversitatea grădinii" (I, 315). Nu ştiu cât vrea să se cunoască Don Juan. Sigur e că vrea să cunoască. Să se înfrupte din toate fructele, cum ar veni.
Ori, varianta sceptică: "Iubirea - a iubi - înseamnă a imita. O înveţi. Cuvintele, actele, chiar 'sentimentele' sunt învăţate. E rolul cărţilor şi al poemelor. Rarisim trebuie să fie amorul original" (I, 316). Despre acte n-aş fi spus. Credeam că în privinţa asta suntem autodidacţi. Cel mult, mai învăţăm câte ceva din "faptul divers". Sentimentul, da. Acum se învaţă dragostea din telenovele. Spre deosebire de romanele roze din trecut, telenovelele le explică fetelor că nu numai dumnealor, bărbaţii, au voie să-şi facă de cap.
Îmi amintesc un episod. Copil, aveam doi studenţi în casă. Se amuzau telefonând unor necunoscute culese, la întâmplare, din anuar. Turnau gogoşi, se declarau înamoraţi, nu ocoleau vorbele fără perdea. Rar se întâmpla ca vreuna să-i pună la punct. Se încingea un vesel şi sclipitor marivaudage. Să înţeleg că omul e mai sprinten la minte sub anonimat?
*
"Amour constă în a simţi că i-ai cedat altcuiva, fără să vrei, ceva ce nu era decât pentru tine" (II, 493). Nu traduc cuvântul, deşi de data aceasta - dragoste? iubire? - nu e echivoc. E definită dragostea, căci numai ea te face să te simţi - după ce s-a stins - ca vindeca
