Povesti cu ingeri. De ziua mea. Eram in anul 1959, primavara. Iasii acelor ani aveau un farmec care acum, cu trecerea timpului, se amplifica si se confunda cu copilaria mea. Imi amintesc de prietenii mei de atunci, de tricicleta mea, de trotineta fratelui meu, pe care nu aveam voie s-o ating, de batoa...

Povesti cu ingeri

De ziua mea

Eram in anul 1959, primavara. Iasii acelor ani aveau un farmec care acum, cu trecerea timpului, se amplifica si se confunda cu copilaria mea. Imi amintesc de prietenii mei de atunci, de tricicleta mea, de trotineta fratelui meu, pe care nu aveam voie s-o ating, de batoanele de plastilina din care modelam trandafiri mirositori, de oamenii cu mainile intinse pe care ii desenam (cat de greu mi-a fost sa le lipesc mainile de corp, un efort aproape fizic!), de trasurile cu care ne intorceam cu parintii din oras in miez de noapte, dupa ce ne zbenguisem pe ringul de dans al gradinilor de vara, de papusa mea din ipsos, fara de care nu puteam dormi. Si ce frumoase si mult asteptate erau dupa-amiezele de duminica, cand mergeam la domnul Neagu in Copou si-mi povestea un fel de poveste fara de sfarsit, leganandu-se in balansoarul din lemn curbat. Ce vremuri minunate!

Fiecare zi incepea atunci cu echiparea pentru gradinita: sortuletul bleu, funda rosie de la gat, funda alba din cap, care trebuia sa stea teapana ca un fluture impaiat, ghiozdanelul din tabla cu merinde, pictat in culori vii. Si apoi, drumul spre gradinita, urcand dealul Tatarasului si trecand prin misteriosul gang al Cociorbei, strajuit de garduri inalte din scandura.

La gradinita, eram un copil foarte cuminte. O adoram pe domnisoara educatoare, al carei parfum de violete mi-l amintesc si azi. Localul gradinitei era intr-o casa veche, boiereasca, alba, cu geamuri mari. In partea dinspre sud a curtii in care se afla gradinita era o casa din c