In mod oficial si formal am fost un participant activ in cadrul recentului microsimpozion* al Institutului pentru Studiul Istoriei Recente (IRIR). Practic, insa, as fi preferat mai confortabila si fructuoasa, pentru mine, prezenta pasiva; iata de ce, intr-un fel, m-am bucurat in mod partial de ambele pozitii. Si fiindca tot m-am aflat undeva intre cele doua ipostaze ferme, n-am sa fac aici o cronica a evenimentului, ci mai degraba un comentariu aditional.
Doua, in principal, au fost temele intilnirii. Anume: (1) aceea a intregirii istoriografiei prin interioritatea adusa de marturia orala; si (2) aceea a problemei evreiesti. Prima tema a probat atit inerentele dificultati ale inceputului unei noi metode, cit si complexitatea si generozitatea izvorului oralitatii. Totodata, deschiderea istoriografiei catre „lumea interioara“ pe care o ofera confesiunea sau scrisul memorialistic aduce binevenitul divort fata de paradigma pozitivist-empiric-factologica, cea exagerat de autoritara, monopolista, a stiintei de tip traditional, ori mai degraba salvarea acesteia prin completare, prin redarea dimensiunii umane si umaniste, a factorului subiectiv, personalist, implicat in actul sau evenimentul istoric. Voga de aparenta facilitate a apelului la interviu si la rememorarea subiectiva va ceda curind in favoarea unei sistematice manevrari si utilizari a elementului de oralitate. Iata de ce cred ca „exagerata“ deschidere a istoriografiei actuale spre tehnica sociologiilor, antropologiilor si etnologiilor, adica aceea a luarii in seama in chip serios si esential a oralitatii, e un fapt cit se poate de benefic.
Ideea reevaluarii antisemitismului in Romania nu a venit nici ca un apropos in jurul comunicarii lui Liviu Rotman (care a vorbit despre felul in care conducerea de virf a partidului si statului punea problema evreiasca in anii ’50), si nici macar ca un apendix sau c
