Felul in care constiinta colectiva romaneasca percepe americanitatea pune pe ginduri si trezeste presupuneri contradictorii. Situatia este ilustrata de modul nostru de raportare la Lumea Noua, care contine nuante paradoxale irefutabile. Intr-o perspectiva de ansamblu, ele s-ar putea regasi in curioasa atitudine ambivalenta a „cautarii-respingerii“ permanente. Nu fac, desigur, exercitii de captatio benevolentiae, ci exprim o constanta a acestei comunicari culturale, grefate pe doua extreme reprezentationale, pe cit de interesante, pe atit de bizare. Prima dintre „perceptii“ se focalizeaza pe fascinatia neconditionata pentru America, iar daca ar fi sa o asezam in interiorul unui determinism factual logic, cred ca explicatia ei ultima s-ar putea lega de nevoia salvarii in extremis, asupra careia voi reveni ulterior. Cea de-a doua, prin contrast, sugereaza dispretul fata de societatea americana, motivatia sa axiomatica fiind, in mod invers, revelatia dureroasa ca salvarea comunitara nu intervine concret in istorie, nici macar prin medierea Lumii Noi. Brusc, imaginarul national – responsabil pentru „fascinatia“ de extractie utopica – sucomba in fata manifestarii dure, desacralizatoare, a evenimentului anodin si devine „dispret“. In ciuda efectelor nefaste (vezi, bunaoara, blocarea in cliseul cultural sau confuzia axiologica), antinomia supravietuieste la nivelul mentalitatilor romanesti, intrigind orice analist onest care accepta virtutile stiintifice ale antropologiei. De aceea, nu ar fi nepotrivit ca el sa inceapa cu un scurt excurs psihanalitic.

Probabil ca principala problema a filoamericanismului romanesc deriva dintr-o asezare superficiala in fenomenalitatea americana. El ramine des in planul comportamentului extern, mimetic, si refuza o asumare de profunzime. Nu ar fi exclus ca fascinatia americana sa vina la romani din acea latura a subconstientului d