Scriu astăzi despre o carte de care mă simt apropiat sufleteşte. E cartea regretatului meu prieten, criticul literar Ov. S. Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, carte publicată, din păcate, postum. M-am tot întrebat şi mă întreb de ce n-a publicat-o în timpul vieţii, deşi manuscrisul, pe care l-am văzut şi citit, avea hîrtia îngălbenită, semn sigur de vechime. Ba, mărturisesc, nu mi-a vorbit niciodată de existenţa lui. Să se fi scîrbit atît de mult din cauza injuriilor cu care era potopit de unii (mai ales de neîntrecutul Gh. Grigurcu) încît nu voia să mai publice nimic! Ipoteză, totuşi, exclusă de vreme ce, în exilul berlinez, a pregătit şi a publicat cunoscutul său studiu despre Cercul de la Sibiu. Se temea, oare, de tema cărţii sale abandonate pentru a nu-şi atrage neplăcute atacuri antisemite? Oricîte ipoteze s-ar mai formula, rămîne faptul nud şi rece că de la el a rămas acest manuscris chiar în două exemplare, unul în biblioteca sa din Bucureşti şi o copie la sora sa la Paris. Recuperat imediat după decesul său tragic de către sora criticului, acest manuscris apare acum la Editura Hasefer, stîrnind instantaneu mare ecou şi interes. Asta deopotrivă datorită faptului că avem, totuşi, de-a face cu o scriere postumă a marelui critic, dar şi pentru interesul temei pe care o abordează şi o dezvoltă magistral. Pe mine unul tema abordată nu m-a mirat deloc. Ştiam mai demult, din a doua jumătate a anilor şaptezeci, că autorul nostru nu-şi ascunde evreitatea, ba chiar o cultivă, preocupat fiind de înfăţişările ei totdeauna tragice. Colabora, deci, de aceea, la "Revista Cultului Mozaic" şi, deşi nu-i accepta toate opiniile, se lăsa văzut în compania fostului rabin şef Moses Rosen. Ba chiar la Berlin, o vreme, la început, a locuit într-un Cămin al Comunităţii Evreieşti de acolo, participînd dimineţile toate şi sîmbăta - mi-a spus-o - la rugăciun