La 12 iulie s-au împlinit, într-o ignorare deplină, 185 de ani de la naşterea lui Ion Ghica (1816-1897), unul dintre cei mai de seamă prozatori romantici români. Scrisorile către V. Alecsandri au fost citite cu delicii de multe generaţii şi se citesc încă. Spiritul prozei romantice erau pe de-a-ntregul ilustrat la noi de specia epistolară. Ghica n-a fost, în sens propriu, un autor de ficţiuni literare, deşi, în cîteva scrisori, el cedează pornirii de a fabula, inventînd situaţii, personaje şi tot felul de subiecte pe care le prezintă drept istorice, urmînd parcă, după patru decenii, recomandarea lui Kogălniceanu din Introducţia la Dacia literară. Naraţiunea istorică era la modă în întreg romantismul Biedermeier, dovadă romanele lui Alexandre Dumas ori piesele de teatru ale lui Victor Hugo în Franţa, celebrii congeneri, cu doar un deceniu şi jumătate mai vîrstnici decît Ion Ghica (ambii, născuţi în 1802). Raportul dintre document istoric şi invenţie epică ori caracterologică este demn de luat în seamă în opera lui Ghica. El ne va dezvălui un lucru puţin remarcat.
Nu ştiu să fi făcut cineva, un istoric bunăoară, un studiu atent al detaliilor de locuri, de nume, de vestimentaţie ori de obiceiuri, al informaţiei, în general, pe care ne-o oferă Ghica despre secolul al XIX-lea românesc, spre a nu mai vorbi de atmosfera, cîteodată suspectă de literaturizare, din scrisori, care n-a fost, nici ea, analizată din acest unghi. Numindu-l "muzeul Carnavalet al nostru", G. Călinescu a lăsat să se înţeleagă (şi ideea i-a fost imediat preluată) că Ghica este cel mai bun documentarist din cîţi avem, mai ales pentru prima jumătate a unui secol căruia el i-a fost, pe trei sferturi din întinderea lui, contemporan. Imaginaţia ar cădea în planul al doilea, deşi Ghica nu duce lipsă de ea. Oricum ar fi, proza romantică nu e numaidecît (Mihai Zamfir are dreptate) una de ficţiune.
