DORA PAVEL: În preambulul uneia dintre cărţile dvs., Ore franceze, dorind să justificaţi dialogurile pe care le-aţi realizat cu personalităţi franceze sau de expresie franceză, spuneaţi, la un moment dat, că �un public din ce în ce mai larg aşteaptă şi ascultă şi cealaltă voce, de dinainte sau de după carte. Poate pentru că, dincolo de presupusa ei perfecţiune, opera lasă întotdeauna un spaţiu de umbră, nerostit, pe care foamea noastră de sens îl doreşte mai limpede". Este ceea ce intenţionez să aflu şi eu de la dvs. acum, domnule Ion Pop, adică personajul care sînteţi, omul care se ascunde dincolo de cărţi. Invariabil, atunci cînd mă gîndesc la dvs. sau cînd vă evoc, îmi reprezint o siluetă de o supleţe şi o zvelteţe adolescentine, pentru că puteţi fi văzut mereu, în drumul spre facultate, uşor grăbit, cu un pas larg, puţin săltat, cu o mînă întinsă pe lîngă corp, purtînd etern, agăţată la capătul ei, o servietă plină. Ce duceţi în servieta aceea de obicei?

ION POP: Duc cărţi. Duc cărţi, duc hîrtii, tot felul de lucruri legate de viaţa universitară, şi nu pot să nu-mi aduc aminte de celălalt purtător de grele serviete, mult regretatul meu prieten Marian Papahagi, care circula tot într-o aşa mare agitaţie, care era tot într-o alergare continuă, ducînd cu el kilograme de cărţi. Asta nu înseamnă că ştiinţa noastră este neapărat în servietă, dar, în orice caz, te simţi cumva mai sigur dacă eşti însoţit de carte pe drum. Sigur, e şi un pericol aici, pentru că trăieşti, într-un fel, într-un spaţiu de tensiune, în relaţie permanentă cu textul, cu prezenţa textului, cu amintirea textelor, dar cred că asta şi întreţine un fel de vitalitate, totuşi.

V-aţi născut într-un sat din Maramureş, în 1941. Care este momentul în care aţi simţit că sînteţi ocrotit, că biografia dvs. va fi una dedicată exclusiv scrisului?

Cred că, într-adevăr, am fost fa