În 16 august Ov.S. Crohmălniceanu ar fi împlinit 80 de ani. Mi-e greu să leg imaginea octogenarului care ar fi putut să fie de aceea a bărbatului tânăr pe care l-am cunoscut prin anii '54-'55 ai trecutului veac, fiindu-i student la Facultatea de Filologie din Bucureşti. Am multe amintiri despre Crohmălniceanu, din acele îndepărtate vremuri şi de mai târziu, de la "Gazeta literară" unde o vreme mi-a fost şef, de la Uniune unde ne-am tot întâlnit, de-a lungul anilor, în diferite comitete şi comisii, în jurii, în echipa de la "Caiete critice" din care amândoi am făcut parte în anii '80, de la întâlnirile de la Capşa ale grupului de critici, iniţiate de Eugen Simion în aceiaşi ani, şi din multe alte împrejurări ale vieţii noastre literare dinainte de 1990, nu chiar atât de molcomă. În perioada post-decembristă, de fapt până în 1992, când s-a expatriat, l-am întâlnit mai rar, de câteva ori în zona Pieţii Romane, pe unde putea fi văzut la orele serii în compania iubitului său cocher scos la plimbare. Dar nu voi da curs ispitei de a depăna amintiri despre Ov.S. Crohmălniceanu, cu toate că ele mă asaltează. Mai potrivit este acum să fie spuse câteva lucruri limpezi despre scrierile lui şi despre rolul pe care l-a jucat acest critic în diferite momente ale mişcării noastre literare postbelice, până de curând.
Ar fi de observat însă mai întâi că în jurul numelui său nu s-a lăsat tăcerea, cum s-a întâmplat cu atâţia alţi scriitori contemporani decedaţi, înghiţiţi imediat de uitare. În chiar anul în care Crohmălniceanu a murit (2000), Geo Şerban făcea să apară caietul memorial Un om pentru toate dialogurile (Editura Universal Dalsi), cuprinzând numeroase evocări, mărturii, analize ce-i erau consacrate. Dincolo de ceea ce este convenţional, vrând-nevrând, în astfel de întocmiri, ce îşi propun în primul rând să omagieze, caietul memorial confirmă ceea ce spuneam înain