Într-o seamă de intervenţii privitoare la Grupul A Treia Europă se spune că ar dispreţui literaturile sud-est europene. Că ar privi de sus către scriitorii din Balcani. Am obosit să scriu că, dimpotrivă, evocînd "Mitteleuropa periferiilor" punem în valoare aceste literaturi. Paradoxal, prima mea carte "mitteleuropeană" este consacrată marelui poet sîrb Vasko Popa. Decupez un capitol dedicat "miracolului supravieţuirii" după feluritele apocalipse "balcanice".

Vom descoperi în poezia lui Vasko ceea ce a rămas din şirul de interdicţii ale stalinismului. Miracolul supravieţuirii asigura splendoarea acestei lumi. Poezia eminesciană a universului protoistoric, cu Povestea magului călător în stele ar putea avea ca epigraf Moştenirea cititorului în stele. Scrie Vasko: "Au rămas cuvintele lui/ Mai frumoase decît lumea."

Sau să înţelegem că alegînd limba sîrbă scriitorul crede necesar a păstra în demersul său literar urme ale tărîmului originar? Miracolul supravieţuirii, dar şi o exultare, o bucurie de a fi în literatură. Într-un alt univers. Lucrurile, obiectele, învie, se regăsesc, trăiesc. Un bestiar sublim apare în ciclul Inventar: "Ea merge împleticit prin praful/ În care nu rîd peştii/ Neliniştea apelor/ O poartă în şale/ Stingheră/ Ea merge uşor împleticindu-se/ Oricum trestia gînditoare/ O va ajunge din urmă// Niciodată/ Ea nu va şti niciodată/ Să meargă/ Cum ştia oglinzile/ Să le desţelenească".

Un bestiar care este, totuşi, al pierderilor. Ea nu mai e animalul acvatic, nu mai e fiinţa care trăieşte în apele Începutului. În praful contemporaneităţii (ce putea rămîne altceva după retragerea apelor?) ea se sufocă. Dar ea, raţa, păstrează amintirea apelor primordiale - trăieşte neliniştea.

Dacă noi, oamenii, facem parte dintr-un lanţ al fiinţării, înseamnă că pierderea noastră poate fi măsurată de impasul Raţei, al Calului, al Porcului s