Spre deosebire de majoritatea poeţilor noştri născuţi în anii '50, atraşi de ludic, de zeflemea, de o deriziune în raport cu solemnitatea temelor existenţiale (al cărei revers pozitiv ar trebui să-l constituie cultul realiilor umile, neglijate însă în temeiul cinismului conţinut în ironie), Dan Damaschin rămîne străjer neînfricat - pe înaltul platou al marilor întrebări ale fiinţei şi al retoricii grave, tensionate, în care se toarnă acestea în chip consacrat. Astfel, el continuă tradiţia unor Blaga, Arghezi, Voiculescu, Philippide, de "căutare a absolutului", prin confruntarea ipostazelor telurice ale omului cu vocaţia sa transcendentă, de "luptă" (stare agonală) dintre cele două planuri adverse. Dar nu poate fi socotit un epigon al maeştrilor numiţi. Prin experienţa sa (orice creaţie autentică nu poate fi decît, cum ar spune Joyce, o work in progress), putem constata cum Răul înaintează spre noi zone, deschide noi privelişti, în consonanţă cu o epocă în care a serbat triumfuri insolite. Apare nu doar proliferant, ci şi monstruos diversificat. "Paradisului în destrămare", schemă oarecum prea generală, îi succede meditaţia existenţialistă asupra condiţiei umane, ecloziunea absurdului, perspectiva nihilului care absoarbe orice efort omenesc, nelăsîndu-ne, aparent, nici o şansă. Altfel mobilat conceptual decît lirica interbelică, discursul lui Dan Damaschin e mai apropiat de cel al "ruralilor" noştri şaizecişti. Străbatem un timp al crizei tuturor valorilor, înregistrăm o absolutizare a rătăcirii care ar fi destinul astrului pe care călcăm: "Rătăcirea ignoră orice adevăr al fiinţei... Pămîntul apare ca ne-lume a rătăcirii. Din punct de vedere al istoriei fiinţei, el este astrul rătăcitor" (Heidegger). Dacă Răul poate fi socotit un dat iniţial al omenirii, el cunoaşte o devenire, o istorie, evoluează în anume ritmuri, se întrupează într-o fenomenologie datorită că