Într-o publicaţie care conţine programele de televiziune ale săptămînii (Timpul liber, supliment al României libere, nr. 30, 2001), se poate observa modul în care ziua este împărţită în trei secvenţe: dimineaţă - după-amiază - seară. Prima cuprinde programele anunţate de la ora 7 pînă pe la 12 (cu mici variaţii, provocate de emisiunile care depăşesc limita amiezii); cea de-a doua se întinde de la 12 la 19, iar ultima se încheie odată cu programul fiecărui canal: la 1 noaptea, dar şi la 6.30, în dimineaţa zilei următoare. Ceea ce poate părea o simplă convenţie, presupunînd chiar o oarecare neglijenţă în privinţa proprietăţii termenilor, reflectă în fond un fenomen mai complex - al dificultăţii segmentării temporale, al capcanei denumirilor similare care ascund de fapt tradiţii şi semnificaţii non-echivalente. Deosebirile dintre diviziunile temporale din diferite limbi, sau chiar, în interiorul aceleiaşi limbi, din diverse tradiţii regionale, deosebirile dintre un uz "tehnic" şi unul curent, mai puţin precis, al expresiilor temporalităţii se reflectă adesea în formulele de salut. Şi în legătură cu româna, analiza folosirii unor formule specializate în funcţie de momentul zilei (Bună dimineaţa, Bună ziua, Bună seara - şi, cu un statut special, Noapte bună) a provocat comentarii comparatiste. în Salutul în limba română (1984), Marica Pietreanu aminteşte de folosirile în alte limbi romanice ale echivalentelor formulelor româneşti care cuprind cuvîntul seară, de faptul că în Italia centrală formula "Buona sera" începe să se folosească imediat după prînz, de întrebuinţarea în română a salutului "Bună seara" pînă la ore tîrzii ale nopţii etc. Pentru a înţelege cît de complicat şi relativ e conceptul de "seară" (din punctul său de pornire etimologic, în sensul latinesc "tîrziu", dar mai ales prin evoluţiile ulterioare), poate fi semnificativă confruntarea mai multor dic