Borges sau întîlnirile întîmplătoare
Cronicarul a făcut, de data aceasta, o plimbare ceva mai lungă, dar cu pauze, prin paginile gazetelor. Francezii au o expresie pentru asta: à bâtons rompus. Am putea-o traduce în mai multe feluri, niciunul satisfăcător: cînd şi cînd sau pe ici-pe colo, cu ideea la nimereală, fără continuitate (nici în timp, nici în spaţiu). A cules, s-ar zice, un buchet de flori diferite, ceea ce nu se face dacă vrei să-l oferi, dar care are frumuseţea lui. În 22 din 24-30 iulie, dl Matei Călinescu îşi aminteşte de o întîlnire întîmplătoare cu Borges, care conferenţiase la Bloomington, la Universitatea Indiana. Auzindu-i numele românesc, Borges (era prin 1980) i-a recitat cîteva versuri în franceză, dar dintr-o poetă de origine română, pe care le citise cu peste şase decenii mai înainte, la Geneva, pe cînd era student. I-a trebuit oarecare timp d-lui Călinescu pînă a descoperit, după cercetări amănunţite, că versurile populare, traduse din română în franceză, aparţineau Elenei Văcărescu şi făceau parte din Chanson du cobzar. Memoria lui Borges era, într-adevăr, fabuloasă. În BUCOVINA LITERARĂ din iulie, dl G.I. Tohăneanu explică felul în care marii scriitori pot înălţa ori coborî un cuvînt. Exemplul pe care-l dă autorul articolului este cuvîntul amic, pe care Eminescu îl înnobilează iar Caragiale, dimpotrivă. Cel dintîi îl leagă de sensul verbului latin amare, a iubi, şi-l foloseşte în poezii şi în scrisori ca sinonim pentru iubită: "Neologismul, întors către obîrşii, este astfel "lămurat" (ar spune I. Budai-Deleanu) de orice pojghiţă depreciativă". Caragiale "clatină din temelii" sinonimia cu prieten, bunăoară în schiţa O conferenţă, distrugînd cea din urmă pretenţie a cuvîntului amic de a fi luat în serios. Asta, după ce procedase la fel cu june (despre care romanticii şi Eminescu, printre ei, aveau părere bună), făcîndu-l să sun
