convorbire cu

Ana BLANDIANA şi Romulus RUSAN

Drum în labirint A cunoaşte tot ce s-a petrecut în trecutul nostru din ultima jumătate de secol e o permanentă luptă cu uitarea; dar a ne aduce mereu aminte de ce-a fost nu înseamnă că nu vom ajunge niciodată la iertare? Ana Blandiana: Un prim răspuns la întrebare ar fi acela că nici în religie, în nici o religie a lumii, păcatele nu se iartă înainte de a fi mărturisite. Nu poţi să ierţi ceva pînă nu ştii ce trebuie iertat. Din cauza asta, înaintea iertării trebuie să existe cunoaşterea, iar ca să existe cunoaşterea trebuie să existe aducerea aminte, adică nişte metode de a resuscita memoria colectivă. Numai după ce ştim, putem judeca şi ierta ceea ce este de iertat. Deocamdată problema noastră este că trecutul nu se cunoaşte. Cea mai bună dovadă e că majoritatea oamenilor nu cunosc nimic din ce s-a trăit în cei 50 de ani. Victimele ştiu, victimele îşi cunosc propria suferinţă. Dar problema este cum facem să existe o vedere obiectivă asupra acestei suferinţe, s-o cunoască şi ceilalţi. Cum se adună elementele necesare acestei memorii obiective? Greu, foarte greu. Prin înregistrările de istorie orală facem o încercare de sistematizare a experienţelor, un fel de "conserve de memorie". Tinerii noştri istorici, studenţi sau absolvenţi caută oameni care au trăit anumite evenimente şi îi lasă să povestească. Aproape fără întrebări, în general. Făcîndu-le o fişă, selectîndu-i într-un anumit fel, rămîne o "conservă de memorie" a unei generaţii în curs de dispariţie; ea a trăit nişte lucruri despre care nu sîntem siguri că vor fi găsite în documente. Arhivele încă nu sînt deschise. Pînă cînd vom afla dacă aceste lucruri există sau nu în arhive, generaţia victimelor va fi dispărut. Aşa că demersul nostru are un sens sistematic de salvare a memoriei. Într-un articol publicat acum cîţiva ani, Ana Blandiana nota: "atunc