Încă de la apariţia sa, cinematograful părea să promită sex. Era o promisiune implicită, lăsată să plutească, inclusă în capacitatea filmului de a oglindi viaţa, legată de puterea lui de a crea fantasme. O puteai deduce şi din vehemenţa celor care au condamnat cinematograful încă de la început, ca pe ceva periculos. Şi, în pofida regulamentelor instituite la un moment dat (ca faimosul Cod Hays de la Hollywood) şi a restricţiilor absurde (exemplul meu favorit: un desen animat Disney, cenzurat pentru că unul din personaje - o vacă - era înfăţişat citind o carte despre adulter), filmele au continuat să promită: încărcătura senzuală din stilul unui anumit regizor (un Josef von Sternberg, un Max Ophuls), provocări insinuate în replici aparent nevinovate, felul cum anumite vedete interacţionau pe ecran, felul cum se mişcau sau priveau spre public sau accentuau sau tărăgănau anumite cuvinte. Şi la un moment dat, prin anii '60, cînd publicul a descoperit, în filme de Alain Resnais şi Fellini şi Bergman, mai multă francheţe, mai multă imaginaţie erotică, o mai mare îndrăzneală decît văzuse pînă atunci, unii şi-au zis, poate, că revoluţia sexuală bate şi la porţile filmului, care aproape că a crescut destul de mare ca să se elibereze, ca să-şi onoreze promisiunea. Şi-a onorat-o? Deschizi televizorul şi vezi nişte fete dansînd, la o emisiune de divertisment. De fapt, vezi ce-ţi arată operatorul, a cărui cameră nu slăbeşte nici o secundă părţile anatomice care - se presupune - te interesează. Filmează conştiincios tot ce tresaltă, se unduieşte, se bîţîie. Pîndeşte momentul cînd o mişcare a dansatoarei va dezvălui mai mult. Îşi face datoria, nu lasă emisiunea să devină prea plictisitoare. E prea cald ca să ieşi pe stradă, să fluieri după fete? Nu-i nimic, poţi să faci asta în faţa televizorului; poţi să vezi şi să auzi o grămadă de lucruri în materie de sex, şi cele mai m