Sînt din Teleorman. Acolo nu mi-a plăcut munca şi am venit la Bucureşti. Am plecat dimineaţa şi am ajuns tot dimineaţa. Aici n-am ştiut ce să fac. M-am dus la rude de departe. Nevasta era bucureşteancă şi cînd m-a văzut a zis că dacă n-o pot ajuta prin casă. Ştiam că dacă începi aşa, aşa rămîi. Acum nu erau posibilităţi ca astăzi. Ceauşescu nu te lăsa să te fixezi în Bucureşti... muncă n-aveai. Doar să scapi de sărăcia aia de Colectivă, unde mămica şi tăticu' munceau rupţi în piept. Săracii, vreo cinci-şase ani ziceau vecinilor că-s plecată la o facultă, iar eu dădeam cu mătura prin case. Eu sînt micuţă şi nu prea aveam curtezani, iar să-mi găsească vreun tomnatic, mi-era scîrbă... parcă vedeam că vrea mîncare de cartofi şi eu trebuia să stau într-o cămăruţă. Stăteam pe atunci în nişte muncitoreşti, prin Bucureştii Noi. Lume amestecată pe acolo... m-am tras într-un demisol, mai tîrziu, că venea miliţia pe acolo la control, mă ascundeau oamenii, dar nu se putea iar şi iar. Trecea troleibuzul dimineaţa pe lîngă subsolul meu... a fost cămăruţa mea: puneam floricele la fereşti şi mi-am luat pe pereţi icoane de la Mitropolie. Nu suportam multe lucruri, vroiam să fie simplu, la Bucureşti aveam nevoie de fericire şi Dumnezeu... aşa credeam eu. Fiindcă pe Dumnezeu îl ştiam din sat,

la Bucureşti căutam fericirea. În bloc cu mine stătea o bîrfitoare, toată ziua toca pe toţi şi mie nu-mi plăcea, dar mă duceam la cafele fiindcă asta se lăuda cu relaţii şi speram să-mi găsesc şi eu locul. M-a dat la un nepot de-al ei handicapat. Îmi dădea masă şi bani. Îl întorceam pe olog pe toate părţile... n-aveam studii, nu-mi plăcuse cartea. Într-o seară, cînd veneam de la olog, era un bărbat la uşa mea. Greşise uşa... era ofiţer de Securitate. M-am speriat. Era tomnatic, dar avea bun-simţ. M-a salutat şi mi-a spus să tac, că are misiune. Am tăcut, am intrat în cămăruţă. El nu m-a