Cunoşteam Capalbio (Capalbio Cinema, cel mai simpatic festival din Toscana litorală), dar nu cunoşteam Montecatini (Filmvideo/Mostra internazionale del cortometraggio, tot în Toscana, mai aproape de Florenţa decît de Marea Tireniană); după cum nu cunoşteam Viena (Mozart, Johann Strauss, casa lui Hundertwasser şi Pianista Elfriedei Jelinek)... Şi cum, pentru a ajunge la primele, trebuia să trec prin ultima, iată cu ce am rămas din

Viena "Viena, ieri, scade 2 cm". Aşa ştiam cînd eram mic şi ascultam la radio "Cotele apelor Dunării". De atunci, nemaiascultîndu-le, habar n-am dacă mai "scade" sau "creşte": Dunărea curge undeva afară din Viena, prin oraş trece doar un canal-surogat cu vaporaşe pentru turişti. "The River Must Go On". Căci ce-ar fi Viena fără "Dunărea albastră", violetă a Pădurii Negre...? Valsul este romanţa Vienei. Capitala imperială e ridicată pe-o legendă muzicală. Dacă toate monumentele ar dispărea într-o zi, spulberate de plictis turistic, ar rămîne această romanţă diktatorială din care s-ar reconstrui Viena. Este singurul oraş din lume care se ţine într-un refren. "Viena, capitala muzicii! (...) Uite cum îi plesnesc nasturii din cauza burţii albe, umflate, a culturii, care se umflă de la un an la altul ca orice cadavru de înecat, lăsat în apă şi nepescuit de nimeni", zice Jelinek în romanul ei-mitralieră. Căci există antidoturi la această Vienă lăsată prea mult în apă. Freud, apoi Schönberg, apoi Thomas Bernhard şi urmaşa lui directă, Elfriede Jelinek. Cei care au strigat în biserica acvatică, loc al veşnicei închinări şi-ncîntări de sine. La orele prînzului, Viena este amorţită, aproape pustie, cu bănci închise şi dejun în familie. Mănînc la "Leul de aur", "Goldener Löwe": meniu de 70 şilingi, fără cîrnaţi dar cu nelipsita salată de cartofi - care este versiunea mult mai acră, lăsată probabil o zi la macerat, a salatei orientale. Cu cea