Pe vremea cînd România mioritică era o republică monolitică nimeni nu risca să devină un fost ales, întrucît toţi aleşii fuseseră numiţi. Simbolul acestei ireversibilităţi ierarhice era Ceauşescu, silit periodic de entuziasmul popular să se supună unei noi realegeri, ba ca şef al partidului, ba ca şef al statului. Prea zguduitoare pentru a putea fi imaginată, singura ieşire de sub impactul acestui mecanism ar fi constituit-o propria decizie de a renunţa, fie abţinîndu-se să mai candideze, fie demisionînd. El nu putea anticipa exemplul celui de al doilea urmaş al său care s-a ferit să mai candideze pentru un nou mandat. Iar pe Ceauşeşti refuzul unei asemenea alternative i-a purtat pe drumul fără întoarcere spre neprimitoarea cazarmă de la Tîrgovişte. După ce socialismul se dezvoltase destul de multilateral spre a-şi include în recuzita preşedintelui faimosul sceptru, sintagma "fost şef de stat" dobîndise o enormă încărcătură subversivă: cei care deţinuseră cîndva acest rang trebuiau uitaţi, iar cel care îi evacuase din istorie preluînd job-ul pentru vecie nu avea cum să devină fost şef de stat. Peripeţiile tranziţiei au reabilitat expresia, zămislind în acest plan două roluri unice: cel de fost şef al statului constrîns să abandoneze rolul pentru a evita să-i fie

luat şi cel de fost şef al statului reînscăunat după ce fusese împins pe linie moartă. Tema este readusă în actualitate mulţumită celui dintîi, resemnat să-şi piardă rolul, dar nu şi foloasele ce se pot trage de pe urma acestei pierderi. Păţania porneşte de la un onorabil sentiment de solidaritate între persoane care, fiind învestite cu funcţia eligibilă de preşedinte, se văd confuntate cu insecuritatea zilei de mîine. Fostul rege, din motive evidente, nu intră în această cate-gorie. Printre purtătorii acestui disconfort se disting membrii corpurilor legiuitoare. Dornici să-şi asigure o rentă via