Din însemnările lui Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, ucis în arest, în 1985: "Am stat zile întregi în faţa arestului din Rahovei 39 sau în sala de aşteptare. Vroiam măcar să aflăm care era acuzaţia. La un moment dat, un locotenent Florescu (am aflat mai tîrziu că fusese implicat în anchetă), agasat de insistenţele mele, mi-a spus: «ce vrei, bă, parcă nu ştii cine sîntem noi, şi noi nu ştim cine sînteţi voi!»". În '85 toată lumea ştia, acum nimic nu mai e limpede: în primul rînd, cine e "noi" şi cine e "voi". Se evocă mereu experienţa altor ţări din fostul lagăr comunist. La o privire mai atentă se poate observa că nicăieri - poate cu excepţia fostei Germanii de Est - legile nu au stabilit vinovăţiile şi nu este vizibilă linia de despărţire dintre victime şi călăi (vezi cartea lui Timothy Garton Ash şi cea a Tinei Rosenberg). Nici legea şi nici justiţia nu au izbutit să clarifice relaţia dintre puterea politică şi organele de represiune, dintre cei care au avut iniţiativa terorii şi cei care au executat-o, dintre ceea ce a fost sistem şi ceea ce a fost exces de zel. Dacă spectacolul denazificării nu ar înlocui realitatea denazificării s-ar constata şi eficienţa relativă a procesului de la Nürnberg. În presa lumii, bătrînii, acuzaţi de crimele săvîrşite în cel de al doilea război mondial, stau alături de mai tinerii acuzaţi ai războaielor recente. Militarii francezi, eroi ai războiului

pierdut în Algeria, sînt periodic puşi în situaţia de a da seama despre tortura practicată sistematic; generalii care au comandat-o şi uneori au efectuat-o personal îşi scriu liniştiţi memoriile. În Mexic şi în Argentina victimele dictaturii cer dreptate. În Chile, tribunalul decide să nu-l judece pe dictatorul Pinochet. Ca şi Honnecker, nu e suficient de sănătos. În timp ce Tribunalul internaţional pentru crimele din Ruanda se tîrăşte prin proceduri, un tribunal belgia