În 15 iulie 1999 generalii Chiţac şi Stănculescu erau condamnaţi la 15 ani de închisoare pentru crimele de la revoluţie. Cei doi fuseseră miniştri în guvernele emanate de aceeaşi revoluţie. Săptămîna trecută, procurorul general al României a declarat recurs în anulare împotriva deciziei de condamnare pe motive procedurale. Stănculescu a fost prea bolnav pentru a-şi angaja avocat şi nu a fost internat pentru consultul psihologic. Vinovăţia sau nevinovăţia nu sînt aduse în discuţie. În '89, acelaşi personaj îşi punea piciorul în ghips pentru a "fugi" de decizie. Între aceste două laşităţi cu iz de învoire şcolară pe motiv de boală stă tragismul revoluţiei române. Soarta celor doi generali pare că vine dintr-o carte de război prost scrisă. Sînt cazuri tipice pentru dilema celui care ocupă o funcţie în caz de revoltă: să fie supus stăpînului sau să treacă de partea poporului. Totuşi, fără trădătorii ce intuiesc momentul în care se pun la dispoziţia poporului, revoluţiile ar fi mult mai sîngeroase. Preşedintele Iliescu spune că cei doi au avut un aport foarte important la succesul revoluţiei. Acesta este un adevăr. Este clar că în acel moment toţi ofiţerii (cu excepţia celor cîţiva nebuni frumoşi care pactizaseră deja cu manifestanţii şi care atunci erau dezertori sau trădători) oscilau între jurămîntul de credinţă dat lui Ceauşescu şi sentimentul de lehamite pe care îl aveau ca orice român. Fiecare aştepta un semnal, spiritul de corp este foarte asemănător în momente critice cu spiritul de turmă. Toţi aşteptau să trădeze cu ordin: ce alegem? "Ce aleg?" este o întrebare bună doar pentru romanele lui Rebreanu. Şi generalul Stănculescu a dat acest semnal. Abia atunci Ceauşescu a fost terminat. Ion Iliescu are dreptate: armata a salvat revoluţia şi Stănculescu a salvat armata din pericolul de a nu trece la timp de partea poporului. Dar Stănculescu şi Chiţac au omorît