Unul dintre cuplurile de la emisiunea "Vara ispitelor" a fost întrebat, după încheierea "aventurii", pentru ce a participat. A răspuns că, desigur, şi pentru cei o mie de dolari puşi în joc, dar în primul rînd "ca să se distreze, să se simtă bine". Este, de altfel, motivul care revine cel mai des pe buzele tuturor şi care încearcă să dea un sens întregului scenariu: un fel de "nu te supăra, frate!" (notă pentru cei mai tineri: denumirea unui joc pentru copii între 7-14 ani, foarte răspîndit înainte de 1989). Orice reacţie, orice împotrivire a vreunui ispitit sau a vreunei ispitite e pusă la punct cu replica "în definitiv, am venit cu toţii aici să ne simţim bine, să ne distrăm". Adică să luăm totul à la légère... Există însă, cred, şi o altă motivaţie, nemărturisită: dorinţa de protagonism, pofta arzătoare de a fi văzuţi la televizor, speranţa că, cine ştie, poate te faci remarcat de cine trebuie şi se lasă cu o carieră de vedetă. O asemenea dorinţă se manifestă la mulţi concetăţeni de-ai noştri: de la politicienii de frunte pînă la femeile bătute de bărbaţi, care îşi povestesc în detaliu suferinţele la telejurnal, mai toată lumea crede că e strict necesar să apari la televiziune. Nici prin cap nu-mi trece să mă indignez sau să condamn pe cineva pentru această "viziune românească a fiinţei televizate". Mai ales că - vară fiind - răsfoiesc tot felul de reviste care mi s-au adunat prin casă şi constat că, şi din acest punct de vedere, participăm la universalitate. Un număr ceva mai vechi din TèlèObsCinèma (26 mai-1 iunie 2001), apărut adică în plină dezbatere asupra emisiunii Loft Story, alcătuieşte un dosar al diverselor programe de tip reality-show difuzate, cu audienţe zdrobitoare, în diverse ţări: Big Brother (în Olanda, Germania, Marea Britanie, Spania), Survivor (în SUA) etc. Aflu, aşadar, că tinerii de pe toate meridianele s-au înghesuit realmente la pres