De cînd deţin această rubrică de circa 2000 de semne (respectiv characters with spaces) la Dilema, adică un spaţiu ceva mai mare decît o carte poştală, în care mă simt bine, liber şi stăpîn pe situaţie, ca Marele Duce de Luxemburg în micuţul său Mare Ducat de Luxemburg, diverşi prieteni care văd, aud, citesc sau cărora li se întîmplă tot felul de aberaţii cotidiene ţin să mi le comunice, din strictă simpatie amicală, fie că le consemnez în rîndurile "mele", fie că nu, oricum, să iau cunoştinţă de ele şi, dacă vreau şi pot, să le transmit mai departe. Aşa am aflat, deşi n-am citit în ziua aceea presa, de caseta cu înregistrarea discuţiilor furtunoase din Biroul de conducere, sau cum s-o mai fi numind, al PNŢCD, despre care mi-a povestit, amuzîndu-se copios, o minunată prietenă, ziaristă şi om (femeie, domnule!) de cultură. Că s-au făcut reciproc hoţi, ipocriţi, mincinoşi, e aproape normal, judecînd după alte partide, mai ales de extremă, în care oamenii, cînd se despart, proferează cele mai dulci şi memorabile calificative.

Ceea ce mi s-a părut aici cu totul original a fost expresia cu specific naţional ţărănesc (nu şi creştin-democrat): "Adio şi-un praz verde!". Să mai spună cineva că partidele contemporane din România nu au program, personalitate şi, mai ales, caracter (specific)! Ascult şi eu Radio România Muzical, dar mi-a scăpat momentul, relatat de altă prietenă, om de cultură şi ea, cînd crainica a anunţat că s-a transmis nu ştiu ce piesă de Carl Philipp Emanuel Bach, "cel de-al cincilea fiu al cantautorului de la Leipzig". Ce va să zică un cantautor de la Leipzig? Un fel de coleg al lui Alexandru Andrieş de la Bucureşti. Se ştie că bătrînul Bach, tatăl, a fost cantor la biserica protestantă "Sf. Toma" din Leipzig. Dar nu bag mîna în foc - şi n-o băgaţi nici dumneavoastră, cei ce ascultaţi sus-numitul post de radio - că, fiind şi autor celebru, J