A fost mereu de partea celor oprimaţi - cu aceste cuvinte a omagiat preşedintele brazilian Fernando Henrique Cardoso memoria lui Jorge Amado. Uimitoare cuvinte! Uimitoare din punct de vedere românesc, trebuie însă degrabă precizat, pentru a limita posibilităţile de confuzie. Şi încă: din punct de vedere românesc şi actual. Fiindcă este foarte probabil că dacă unui scriitor român de astăzi i s-ar spune că este ori a fost cîndva "de partea celor oprimaţi", el se poate lesne considera insultat, defăimat, compromis. Nu numai că nu e de bon ton să fii "de partea celor oprimaţi", dar este de-a dreptul ruşinos. Un stigmat. Şi asta nu fiindcă n-ar mai exista "oprimaţi" în România de astăzi - există din belşug, există de toate felurile, oprimaţi economic, oprimaţi social, oprimaţi cultural, oprimaţi etnic ş.a.m.d. Mizeria, sărăcia, sărăcirea, înapoierea, abrutizarea culturală sînt forme de oprimare pe cît de impudice, pe atît de evidente în societatea românească de astăzi - din acest punct de vedere, trebuie spus, e foarte bine "integrată" în noul curs al lumii. Iar scriitorii şi intelectualii români nu ignoră mizeria, sărăcia, abrutizarea; mulţi dintre ei, poate chiar majoritatea, le suportă ei înşişi, luptă din greu cu lipsurile, cu deprimarea, cu sentimentul şi conştiinţa unei marginalităţi sociale fără leac şi fără ieşire. Sînt, şi ei, nişte oprimaţi. Fără ghilimele. Atîta doar că din punctul de vedere al scriitorului român de astăzi "oprimaţii" reprezintă mai curînd un lest, un balast, o povară hidoasă, de care cu mult drag s-ar debarasa printr-o soluţie radicală, ceva de genul împrejmuirii şi izolării, în vederea unei izbăvitoare purificări finale. Despre "oprimaţi", scriitorul şi intelectualul român se exprimă cu un dispreţ ce abia acoperă, parcă, o ură înfricoşată, o teamă ce musteşte de violenţă. Acea insensibilitate la social care-l uimea pe G.M. Tamás, în