Asumîndu-vă sarcina unor instituţii, aţi stat îndelung de vorbă cu demnitarii fostului regim comunist, cu cei din etajele superioare ale puterii şi i-aţi căutat şi înregistrat pe executanţi, pe cei care acţionau în subsol (la propriu şi la figurat). Ce îi leagă şi ce îi desparte pe aceşti oameni? În ce măsură vor şi pot să-şi examineze propriul trecut şi rolul iniţiativelor lor personale în răul general? La simpozionul de anul acesta de la "Memorialul Sighet", Ana Blandiana cred, făcea observaţia că, dacă înainte de 1989 oamenii vorbeau greu sau deloc despre ceea ce s-a petrecut cu ei în închisorile comuniste sau în anchetele de la Securitate, după 1989 zăgazurile memoriei s-au rupt şi oamenii spun, scriu, se lasă înregistraţi, publicaţi. Scriu şi publică, avînd mult mai multe posibilităţi s-o facă şi cei care s-au situat pe celălalt versant. Cei ce au făcut parte din eşaloanele superioare ale puterii, represivă în esenţă şi în ansamblul ei. Există cărţi de convorbiri sau de memorii ale unui Alexandru Bîrlădeanu, Gaston Marin, Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Silviu Brucan, Nicolae Pleşiţă. Există interviuri cu membri ai aparatului de securitate şi nemijlocit represiv ca generalul Nicolschi, colonelul Gheorghe Crăciun. Dar şi ale altora mai mici, mai puţin cunoscuţi: Gheorghe Cotoman, Mihail Blăjiuţ. Există chiar, din anchete tot de ei instrumentate, ample declaraţii ale Anei Pauker, Drăghici, Pavel Ştefan, ultimii doi miniştri de interne în perioade în care represiunea atingea apogeul. Scrise din proprie iniţiativă sau sub constrîngere, cred că neconfruntate între ele şi ele însele cu alte surse, aceste scrieri nu ar avea nici o valoare de adevăr, ci doar una psihologică. Unele dintre ele conţin asupra faptelor ce ne interesează, fireşte, mistificări grosolane şi minciuni stupefiante, altele doar răstălmăciri cinice ale realităţii, altele doar omisiuni, uitări