Relaţia României cu sculptorul, mai cu seamă în ceea ce priveşte posteritatea operei acestuia, a fost şi rămîne una ambiguă. Această posteritate a fost mai întîi refuzată deodată cu donaţia oferită de sculptor ţării sale de origine. Coloana a fost subiect al tentativelor de demolare (în cele din urmă chiar a fost dezasamblată de către varii "brâncuşologi"); apoi subiect de banc; în fine, acum, obiect al unei copieri nestingherite de către lege ori specialişti. Dar nu este coloana singura operă a cărei memorie va fi fost traumatizată. Voi povesti aici un moment avîndu-l Brâncuşi din nou drept personaj de istorie urbană. Imediat după revoluţie, a poposit la Bucureşti un flamboiant personaj, dl arhitect Vişan, taman de la Paris. Precum se vede, sculptorul are parte de astfel de "avocaţi" - pitoreşti pe buza ilegalităţii - care mai toţi vor ceva de la opera sa: ba să o expandeze dimensional, ba să o îmbucăţească spre a o restaura cu forţa, ba să o copieze, ba să o înmulţească cu pietroaie de rîu vîndute drept opere prime. Agitat, dl Vişan a şi propus de îndată o modalitate originală de a decora pieţele bucureştene. La drept vorbind, aceste pieţe bucureştene arătau ciudat în 1990, dacă vă mai amintiţi (nici nu e greu, cam la fel sînt şi acum...). Din Piaţa Palatului Regal lipsea de zece cincinale statuia regelui Carol I (apropo, şi aici este o întreagă halima iscată în jurul posibilei refaceri a statuii lui Mestrovici). De la Universitate, la fel, a fost alungată statuia Brătianului. În schimb, Piaţa Romană aştepta în 1989 o statuie triumfalnică pentru a fi depusă pe soclul de beton, singurul construit şi singurul care a mai supravieţuit cîţiva ani după revoluţie, cu celebrul slogan scris pe el în 1989: "În Decembrie ne-am luat raţia de libertate". Unii îşi mai amintesc că un mulaj al respectivei statui a şi stat o vreme cocoţat pe un simulacru de soclu. Bănuiesc