Tambalul, privit de multi ca un frate vitreg in rindul instrumentelor muzicale, pare ca isi pierde din ce in ce mai mult admiratorii, rapus de acordurile artificiale ale muzicii contemporane. Altadata, in mahalalele Brailei, ciocirlia romaneasca, chiuiturile tiganesti ori melodiile grecesti nu-si gaseau un instrument mai potrivit decit tambalul. Vremurile acestea au apus si, acum, rar mai gasesti un veritabil maestru in domeniu. Prafuit si ingropat in timp, tambalul pare ca isi traieste ultimele lui zile, ultimele note dintr-un repertoriu care a umplut de veselie inimile a zeci de generatii. Dobre Ruga este lautar de cind se stie. Cele sapte decenii de viata pe care urmeaza sa le implineasca s-au derulat doar in jurul notelor muzicale. A cintat o viata intreaga la nunti si botezuri, la petreceri de tot felul, in crismele pescarilor, marinarilor ori in bombele muncitoresti, dar si in restaurantele luxoase din toata tara, in sali de concerte pline, ovationat de iubitorii folclorului ori imbratisat de bulibasa, cu banii lipiti pe frunte sau fara nici un chior in buzunar. Pentru el, cei saptezeci de ani s-au scurs ca o romanta dulce, ca o simfonie furioasa uneori, ca o doina inlacrimata, dar, mai ales, ca un cintec vesel pentru sprit si voie buna. Acesta este Dobre Ruga, omul orchestra al unui timp ce pare din ce in ce mai indepartat, mai incetosat, dar, cu atit mai mult, mai valoros. "Cred ca m-am nascut cintind" "Nu-mi amintesc cind am cintat prima oara", ne marturiseste batrinul, intre doua romante la pian. De altfel, din momentul in care am pasit in casa lui, ne-a luat cu "hai sa va spun o melodie". Si a tinut-o asa, vreme de doua ceasuri, timp in care se mai oprea cite doua minute, ca sa ne raspunda la o intrebare ori ca sa-si traga sufletul. "Da. Cint de cind ma stiu. Cred ca m-am nascut cintind. Tatal meu era mare tambalagiu, iar eu asa am crescut. Printre lautari