Una dintre primejdiile polemicii consta in nerespectarea conventiilor presupuse de actele de vorbire (vezi Austin si Searle), altfel spus, in perseverarea neconstienta (dar indirjita) in sofism sau in minuirea perversa a acestuia. Incit problemele puse la inceputul discutiei risca sa fie uitate si ramin, de obicei, sub un morman de rufe murdare.
Nu altfel tinde sa se intimple in conflictul declansat de Declaratia citorva scriitori ieseni, unii dintre ei nume consacrate ale literaturii romane.
Recapitulez: respectiva Declaratie constata „degradarea climatului literar iesean“, identifica printre cauze anomalii in functionarea A.S.I. (sistem clientelar al premiilor si deplasarilor, incurajarea veleitarismului si mediocritatii in paginile Convorbirilor literare) si cerea conducerii USR sprijin pentru infiintarea unei reviste de cultura bilunare si a unei noi filiale, cu patrimoniul aferent dedus proportional din patrimoniul filialei actuale. Ultima cerinta se sprijinea, ad litteram, pe statutul USR. Lucruri simple si, subliniez, statutar acoperite. Semnatarii nu voiau, de pilda, capul dlui Cassian Maria Spiridon (altii, spre rusinea lor, in ’89, l-au vrut; imi reconfirm, si aici, pretuirea fata de „revolutionarul“ Cassian Maria Spiridon), nici „spargerea“ USR.
Ce s-a intimplat? Aceste deziderate principiale au fost interpretate nejustificat ca atac la persoana – in speta la persoana dlui C.M.S. – si li s-a raspuns printr-un sir de ignoratio elenchi ad hominem, mutind discutia pe tarimul intentiilor obscure si nedemonstrabile (iar daca demonstrabile, in afara „chestiunii“), al resentimentelor, al orgoliilor, al intereselor personale.
Astfel, dl C.M.S., intr-o replica publicata in nr. 77 al Observatorului cultural, deformeaza semnificatiile Declaratiei, confundindu-le cu o pretinsa dorinta de putere a dlui Nichita Danilov (rezumabila in sentinta:
