Teatrul de animatie: alt repertoriu pentru alt public tinta. Aceasta este diferenta specifica ce reuseste sa anihileze genul proxim. O componenta importanta a peisajului nostru teatral este astfel eludata din intreprinderile care vizeaza ansamblul. Breasla pastreaza distanta. Lista festivalurilor anuale nu cuprinde manifestarile specifice ale papusarilor. Recent instituitele caravane ale criticilor nu ajung pina la ei. Nu au parte de recunoastere prin premii sau omagieri in gale si aniversari. Minima decenta e greu pusa la incercare in caz de vreo comemorare. Nici la ceas de analize si retrospective nu-i pomeneste nimeni. Cu o singura exceptie. Drept de cetate le confera numai Anuarul stagiunii, publicatie ce apare la Editura UNITEXT, prin vointa si truda (vag recompensata) a tandemului Elena Dragusin Popescu si Marian Popescu. Dar asta nu face decit sa confirme faptul ca prejudecata genului minor staruie. Depasirea ei ar putea largi semnificativ perspectiva. Fie si numai pentru ca, procentual, teatrele de animatie reprezinta circa 35% din sistemul institutionalizat. Voi incerca, de aceea, sa adaug citeva observatii din domeniu la dezbaterea asupra stagiunii 2000-2001, gazduita intr-un numar anterior al revistei. Trebuie spus, de la bun inceput, ca setul de probleme existente in teatrul de drama se regaseste si aici. Nuantele fac diferenta. Sint de semnalat, in plus, citeva particularitati.

In primul rind, ar fi de sesizat fluctuatiile in denumirea institutiilor. Fenomenul se manifesta de mai multa vreme, dar a continuat si in anul teatral recent incheiat. La prima vedere, pare sa fie ceva de genul „aceeasi Marie cu alta palarie“. In fond, e vorba aici de cautarea unei identitati proprii, precum si de necesitatea de a preciza clar genul si/sau publicul tinta. Astfel, institutiile trec uneori de la denumirea de teatru de papusi la cea de teatru pentru cop