3 iunie 2001

Cum să nu simt aceeaşi nostalgie şi faţă de câţiva dintre profesorii de la "Matei Basarab", când unele păţanii de-ale mele din anii aceia de demult se raportează direct la ei? Pe cât de legaţi se simţeau tatăl meu şi excepţionalul scriitor care a fost Vintilă Horia de neuitatul lor colegiu "Sfântul Sava", tot pe-atât mă simt eu de liceul pe care nu ostenesc să-l invoc, deşi pe-atunci nici prin gând nu-mi trecea că peste patru decenii mă voi cufunda cu delicii în evocarea lui şi a celor ce şi-au purtat pe-acolo umbrele, vârstele, simţămintele, ecoul paşilor. Profesorii aceia ai mei erau cât se poate de diferiţi: unii se mai trăgeau încă din vechiul, sănătosul, respectabilul sistem pedagogic românesc interbelic, alţii erau produsul noii stări de lucruri de după comunizarea brutală a ţării. Chiar şi-aşa, dintre cei vechi numărai jenat pe degetele unei singure mâini vreo câţiva care, speriaţi probabil de dura realitate proletcultistă, făceau exces de zel în a-şi dovedi pe orice cale ataşamentul faţă de comandamentele sociale; un altminteri bun profesor de ştiinţe naturale, cum era domnul Bucur, se supăra public dacă i te adresai nevinovat cu sus-zisa formulă de respect şi replica neplăcut: "mie să-mi spui tovarăşe, că domnii sunt la închisoare!". Alţii erau mai fireşti şi nu te puneau ostentativ la punct, primind cu plăcere mostrele de deferenţă ale elevilor. Dintre ei, profesorul Crişan, de matematică, a dovedit o crasă necunoaştere a oamenilor atunci când, preluând clasa noastră cu care avea să aibă de-a face după aceea câţiva ani, m-a crezut un geniu la disciplina lui în urma unui răspuns fericit, absolut inexplicabil. La matematici, cu excepţia geometriei (pe care o "vedeam" în spaţiu), eram ceea ce se numeşte clei sau pap, atât la algebră cât şi la trigonometrie. Nu se lipeau de mine şi pace. Vă închipuiţi atunci cât de uluit m-am sim