Complotul cinic prin care Stănculescu şi Chiţac vor fi scoşi basma curată are şi partea lui bună: el arată că în România capacitatea organizatorică n-a dispărut cu totul. într-adevăr, nu e puţin lucru să urzeşti ani de zile un plan, să cauţi complici, să-i pui la treabă şi, în fine, când condiţiile s-au copt, să treci intempestiv la acţiune. Oricât de revoltător, "recursul în anulare" plutea în aer încă din iarna lui 2000. Forţele ridicate, în decembrie 1989, pe umerii lui Stănculescu, Chiţac şi ceilalţi, revenite la putere, n-au făcut un secret din intenţia de a-şi pune la adăpost uneltele mai mult sau mai puţin asasine.

Nimic nou în strategia iliescianismului: atâta vreme cât profitorul numărul unu al căderii lui Ceauşescu n-avea nici un chef să plătească pentru fărădelegile în care-a fost implicat, nici instrumentele sale nu trebuiau atinse nici cu-o floare! Doar puseul de demnitate al justiţiei române de prin 1999-2000 - justiţie căreia i s-a pus între timp batista cu cloroform la nas - a făcut posibilă trimiterea la închisoare a unor Stănculescu, Chiţac şi Miron Cozma. închisoare - vorba vine: Atanasie-ghips a şters-o imediat din ţară, făcând-o pe maladul în păpuşoi, iar Chiţac, subit îmbolnăvit şi el, şi-a văzut tacticos de cumpărăturile la piaţă, sub privirile mioape ale poliţiştilor şi judecătorilor!

în toată această învălmăşeală, doar Miron Cozma s-a ales cu optsprezece ani de puşcărie - prea mulţi, susţin unii, prea puţini, zic alţii. Nu de mila ortacului plânge lumea. închisoarea aurită în care (încă) se află, sumele colosale ce-i stau la dispoziţie, regimul de privilegiat absolut (între altele, Miron al nostru a fost şi ginerică, iar despre vizitele focoasei sale soţii folclorul carceral produce nemuritoare capodopere!) spun totul despre statutul princiar al deţinutului de drept comun. Şi totuşi, m-am întrebat, de ce Miron Cozma a ajun