Valerian Sava: Din ce ai spus în prima parte a interviului nostru rezultă, contrar opiniei cvasiunanime, că banii nu sînt singurul lucru care ne lipseşte în cinematografie. Am mai avea vreo 2-3 "lipsuri", chiar mai grave.

Cristi Puiu: Lipseşte conştiinţa artistică necontrafăcută, iar cel mai mare şi mai dificil efort este acela de a accede la acest palier. Avem nevoie de o idee clară şi personală despre meseria pe care am ales-o ori pe care se întîmplă să o practicăm. Cinema-ul e pentru mine mai puţin o artă - cum e înţeles tradiţional - cît e o tehnică de investigare a realităţii. Obiectul, rezultatul muncii noastre, poate fi operă de artă sau nu, adică experienţa se poate împlini ori poate eşua. Dar punctul de plecare şi condiţia invariantă a lucrului însuşi îl constituie racordarea la real, la ce se întîmplă în jur. Altfel, fără acest racord, nici "suprarealism" nu poţi face, cum au făcut Buñuel şi avangardiştii în general. Or, la noi, mai toţi cineaştii se consideră din capul locului artişti suficienţi lor înşişi, cu aroganţa de "a crea" indiferent şi dincolo de ce e deja creat, fără acea smerenie prin care artistul şi în mod expres cineastul îşi dau seama că numai Dumnezeu a creat ex nihil. Omul nu poate. În orice caz - nu cel cu aparatul de filmat. Iar corolarul acestei smerenii, în actul secund al creaţiei umane, e că, în ce mă priveşte, nu concep un autor - romancier sau cineast - care să inventeze poveşti sau să spună poveşti fără ca ele să fie puse în relaţie cu modelul iniţial, care este pilda, şi îndrăznesc să trimit chiar la pildele lui Christos. Nu vorbesc de o morală şi cu atît mai puţin de vreo moralizare a poveştii, fiindcă orice poveste are o morală - oricît de sumară, oricît de primitivă ar fi ea. Mă gîndesc la funcţia terapeutică, purificatoare a poveştii. Ea nu trebuie să-mi "livreze" o morală, ci - fac trimitere la regretatul Mircea