Întotdeauna ideea de a aduna într-o carte articole critice răspîndite prin revistele literare de unii sau alţii dintre comentatorii producţiilor editoriale autohtone stîrneşte suspiciune, iritare sau cel puţin rumoare, mai ales cînd într-o atare întreprindere nu se întrevăd criteriile ordonatoare sau lipsesc cu desăvîrşire. Bănuitele reacţii nu i-au împiedicat pe critici să-şi publice în volum cronicile, fenomen înregistrat mai cu seamă după '90, cînd panica indusă de apariţia fantomei crizei receptării a condus la astfel de gesturi, ce s-au dovedit de multe ori necugetate.

Cea mai convingătoare pledoarie pentru utilitatea colecţiei de cronici sau cronichete o face Al. Cistelecan în Top-ten (recenzii rapide), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, invocînd din capul locului "bovarismul sintezei" din oricare "culegere de recenzioare" şi "vanitatea" foiletonului. Precaut, autorul nu se lasă purtat prea tare de "metonimicul" "vis de glorie al recenziei", dar conştient că există o regulă şi în acest joc, aşa cum sînt şi limite, admite şi chiar jubilează în faţa virtuţilor foiletonisticii. Foiletonul presupune "discernămînt veloce", "verdict imediat", el "nu stă la taclale", e atent la unic, la noutate, lucru foarte important pentru că "istoria noutăţii e o istorie a diferenţei". Prin urmare porneşte la întemeierea unei ierarhii, convins de Gaëtan Picon că "arta este o ierarhie" (vezi motto-ul), aplicînd criteriile în care crede şi îşi ia ca eşantion de lucru o perioadă de cinci ani (1995-1999) de poezie românească, după o selecţie proprie în "Top"-ul lunar din "Cuvîntul".

"Peripeţiile poetice "la vîrf" ale intervalului", cum le numeşte Al. Cistelecan, intră într-un "top" care are şi el slăbiciunile lui, rezervele şi precauţiile autorului fiind pe deplin întemeiate. Dialectica funcţionează cînd în favoarea "recenzioarelor", cînd în detrimentul lor, ceea ce,