Cultura română are, în peisajul ei restrîns, dar destul de pitoresc, o zonă primejdioasă: ceva ca nişte nisipuri mişcătoare, sau un sorb, sau mai degrabă un fel de peşteră cu multe încrengături, care nu a fost umblată pînă la capăt, şi din care, dacă te apropii prea mult, Doamne fereşte, poate să-ţi iasă în faţă un cumplit balaur cu şapte capete, toate scuipînd foc şi pucioasă spre groaza celor care vor s-o cerceteze (a cercetătorilor, adică). Să merg mai departe şi să-i evoc pe neînfricaţii voinici care au încercat să reteze cîte un cap, dar au crescut alte şapte în loc, sau pe neprihănitele fecioare care au sperat, fără succes, că prin harul lor vor îmblînzi şi vor duce de laţ teribila fiară? Să lăsăm gluma: balaurul este Dimitrie Cantemir, iar cercetătorii peşterii, adică ai operei, au fost mulţi, şi unii chiar într-adevăr neînfricaţi, dedicîndu-şi viaţa acestei trudnice munci prost răsplătite şi la propriu şi la figurat. La propriu... ştim cu toţii, la figurat, pentru că nici acum nu se poate măcar aproxima adevărata dimensiune a personalităţii lui Cantemir. Dificultăţile sînt enorme şi multe chiar obiective. Editarea întregii opere este încă un vis greu de îndeplinit. Şi dacă o parte a apărut în bune condiţii, "calibrarea", ce să mai vorbim de "asimilarea" ei lasă foarte mult de dorit. În mod evident cultura română nu a fost capabilă, şi acum nici vorbă să fie, să facă faţă acestei opere uriaşe, diverse, dificile, semănând cu un continent puţin explorat şi încă misterios, un fel de Australie, cu reliefuri exotice şi populat cu făpturi stranii, nici păsări, nici mamifere, nici reptile, ci din toate cîte ceva. În plus, timpul trecînd, chiar ceea ce s-a dobîndit pînă acum rămîne dispersat, fără viziune sintetizatoare, fiecare descifrînd cîte o parte care apoi nu mai este încadrată şi legată de celelalte într-un mod coerent şi firesc, asta şi datorită faptului