Am ţinut acum doi ani o conferinţă, pe care ulterior am publicat-o, prescurtată, în ziarul Curentul, intitulată Elegie pentru estetic. Titlul îmi fusese sugerat de Elegia pentru canon care deschide celebra carte a lui Harold Bloom despre Canonul occidental. Descriam în conferinţa mea, rostită la Cluj în cadrul "Zilelor revistei Echinox", atacurile succesive asupra esteticului cărora generaţia mea de critici literari, îndrăgostiţi de frumos şi de formă, din raţiuni nu exclusiv politice, a trebuit să le facă faţă. De curînd, am citit în Steaua nr. 3, un excepţional eseu al d-lui Virgil Nemoianu (tradus de d-na Carmen Bujdei), intitulat Iubirea şi ura faţă de formalismul estetic, în care problema cu pricina este discutată într-un cadru mult mai larg şi cu un accent în plus pe cauzele şi pe rădăcinile fenomenului. în esenţă, este vorba de refuzul sistematic al esteticului, prin care eu, ca şi alţii, înţeleg "forma frumoasă", de către teoreticienii adepţi ai "fondului serios" al artei şi care susţin, fie că o ştiu, fie că nu, e ura aproape viscerală arătată de regimurile totalitare "formaliştilor", "esteţilor" ori "ludicilor" de toate soiurile.

Ceea ce m-a atras în eseul d-lui Nemoianu este, înainte de toate, claritatea cu care pune în discuţie un fapt de istorie a criticii literare din secolul XX. Apoi, desigur, temeinicia argumentelor. Dl. Nemoianu e convins că există o "ostilitate implacabilă şi o teamă faţă de artă şi literatură" în toate criticile aduse formalismului estetic de-a lungul unui secol care a fost pe rînd, în multe ţări, democrat, dictatorial şi din nou democrat. Chiar denumirea de formalism estetic preferată de dl. Nemoianu şi de exegeza americană indică deriziunea în care tot ce se leagă de frumosul din artă, de ordine, armonie sau seninătate, e privit prin opoziţie cu un presupus fond serios şi utilitar pe care s-ar cuveni să-l posede arta