În mai toate amintirile din spaţiul concentraţionar, victimele întrezăresc o minimă speranţă atunci când unui deţinut i se încheie anii de pedeapsă şi se pregăteşte de eliberare. Aşa cum citim în mărturii, toţi ceilalţi îl înconjoară, uneori îi dau din microscopicele lor raţii alimentare, îi comunică adrese de rude, îi încredinţează mesaje pentru cei de-acasă. Mai presus însă de orice interes imediat, ei îi împletesc de fapt celui destinat să se întoarcă în lumea fără sârmă ghimpată un fel de cunună împletită din suferinţa comună: aceea de martor. Singura licărire de sens ce mai există într-un astfel de univers al durerii absurde, gratuite, neîncetate, e ca cele întâmplate să fie spuse, descrise, cunoscute în exterior. Cei care se vor stinge în chinuri şi în anonimatul gropilor comune ar dori măcar să fie pomeniţi undeva. Fireşte ei mai nădăjduiesc şi că lumea aceea dinafară, nesuportând suferinţa semenului, le va sări în ajutor, le va deschide porţile închisorilor, le va reda oxigenul libertăţii. Dar cu anii, dezamăgirea te obligă să fii lucid, trebuie renunţat la această rămăşiţă de basm pe un tărâm din care au fost alungate toate zânele. Singurul recurs rămâne martorul purtător al ultimelor iluzii.

Cred că am întârziat prea mult în a recunoaşte în Cicerone Ioniţoiu un astfel de martor. Poate şi pentru că era exemplar. Se identificase într-atât cu misiunea asumată încât totul părea a decurge de la sine. Până şi faptul că, după ani de temniţă grea, acest om ruinat fizic nu de sine se ocupa, ci de strângerea datelor despre prizonierii din ţară, că nu de hrana lui de toate zilele se îngrijea, ci să găsească bani spre a-şi publica mărturiile (memorii, studii, dar şi dicţionare pentru care culegea date de la toţi cei cu rude prin închisorile României). De la manifestaţii în faţa ambasadei române de la Paris nu lipsea, fireşte, niciodată, era chiar singurul