Robusta îndoială argheziană, balansarea ţărănească a autorului Cuvintelor potrivite între "credinţă" şi "tăgadă" sînt devansate de acest discipol al absurdului, sufocat de disperare, care e Dan Damaschin. Poetul declară: "Eu nu posed nici un adevăr nu deţin nici o certitudine" (Atotsfîrşitul), asigurîndu-ne că: "de-acum nu mă mai las urnit, nimeni nu mă va mai clinti din inima prăpădului" (ibidem). Stilul său e direct catastrofal. Dubiul e înlăturat în beneficiul unei certitudini a dezastrului obiectiv şi deopotrivă subiectiv: "Vorbeşte prisosul unei inimi oricînd pe punctul de a se sfărîma:/ iată ziua mea a trecut, răstimpul meu s-a scurs pe nebăgate de seamă;/ privesc lucrurile ca şi cum aş face-o pentru ultima oară;/ de la mine însumi de-acum înainte nu mă mai pot aştepta la nimic" (ibidem). Se simte contemporaneitatea bardului cu Cioran. Ca şi gînditorul franco-român, Dan Damaschin îşi asumă dizgraţia fiinţei, lipsită de har, lipsită de rost, incapabilă a ajunge, în periplul ei chinuitor, la vreun liman. Nu numai lumina celestă îi e refuzată, ci şi, adesea, penumbra incertitudinii, cu dramul său consolator, în temeiul unei porniri de autonegaţie, suicidare: "încuviinţez orice iniţiativă ce ar avea ca rezultat propria-mi nimicire" (ibidem). Dacă Lumea a fost plămădită cu un ţel demonic, la fel de pervers a fost croită şi fiinţa umană, pare a crede poetul, în convergenţă cu autorul Silogismelor amărăciunii, manifestîndu-se, în spiritul acestuia, ca un oracol al tenebrei, care nu lasă să vorbească printr-însul decît "sărăcia cea mare a veacului", făcînd auzite exclusiv "vocile Crizei" (ibidem). Acest om structural viciat, hărăzit afronturilor, decepţiilor, înveninărilor de tot soiul, în măsură a contempla doar "spectrul nimicniciei stirpei" căreia îi aparţine (Ce mai rămîne), alcătuieşte alibiul autorului, mai exact prototipul său fatal: "Viziuni resimţite aid