Azi, de 24 august, în România, e necesară o anumită doză de ironie pentru a vorbi despre imaginea clasei muncitoare. A trecut vremea PCR-ului şi nu mai este un sacrilegiu să spui sau să scrii că ea, clasa muncitoare, n-are legătură cu lovitura de stat orchestrată de "partidele burgheze" şi cu casa regală, în momentul cînd victoria Uniunii Sovietice asupra Axei devenise sigură. Desigur, a fost nevoie de o bună doză de umor negru, poate involuntar, pentru a propune această temă la 11 ani de la căderea regimului comunist: în numai zece ani, lumea muncitorească, construită în patru decenii de dezvoltare intensă, a devenit inutilă noului curs luat de economia de piaţă postmodernă. Astăzi, întreprinderile europene, naţionale şi multinaţionale, se străduiesc din toate puterile să termine cu muncitorii din industriile învechite sau din acele ţări unde reglementările socio-economice sînt o stavilă în calea realizării, în timp real, a plusvalorii sperate. Muncitori mai există în ţările din lumea a treia, chiar şi în cele mai mari şi mai bogate: Indonezia, Brazilia, India sau China, acolo unde drepturile sociale sînt inexistente sau acolo unde armata şi poliţia ţin societatea sub cel mai strict control. Întîi în Occident, iar după '89 şi în Europa fostă comunistă, lumea muncitorilor s-a restrîns, aşa cum înainte vreme, în ţările dezvoltate, a scăzut numărul ţăranilor. Astăzi, în Occident, "gulerele albe", angajaţii din servicii, alcătuiesc copleşitoarea majoritate a salariaţilor. Această tendinţă era perceptibilă în America încă din anii '30, fiind rezultatul permanentelor revoluţii tehnologice înlocuind mîna de lucru, chiar şi mîna de lucru calificată, cu maşini. Această dinamică s-a radicalizat în ultimul sfert de veac, odată cu revoluţia telematică, informatică şi birocratică prin care roboţii de producţie, extrem de sofisticaţi, realizează sarcini complexe cu o prec