Dacă viteza cu care călătoreşte lumina în ogradă nu ar fi să fie un fel de prag, dacă ea ar putea fi depăşită, deodată toată întinderea lumii n-ar mai fi aşa ceva, totul ar putea fi deodată şi n-am mai pricepe nimic. Fizicienii spun că informaţia din Univers nu poate călători mai repede decît viteza luminii şi că acest lucru ne permite să pricepem, să ne structurăm organizat cunoaşterea. Altfel, s-ar instala harababura în cunoaşterea ştiinţifică, informaţiile ar fi atît de multe încît n-am mai prididi să le citim şi s-ar instala un fel de indistinct epistemologic. Aşa e şi în artă, bunăoară limita pe care o impun artistului pînza tabloului, pensula, vopseaua. Şi în literatură e la fel, nici aici nu ai altceva care să călătorească spre destinatar cu o eficienţă mai mare decît aceea pe care o poate asigura polisemia cuvîntului. Adevărul e că, de fapt, nu există hotare de netrecut între artă şi ştiinţă: amîndouă se nasc din "fleacurile vieţii". Spre exemplu, poezia se poate găsi oriunde, în cutare amintiri fără anvergură, în obiecte, în cele mărunte, dar şi în celelalte, în poveştile din cosmologie atunci cînd spun ele că hidrogenul şi heliul au apărut în primele minute ale expansiunii Universului, cînd canicula şi aglomeraţia erau mai mari decît cele de azi. Mai apoi hidrogenul şi heliul au fost reciclate prin ardere în stelele care s-au învrednicit să producă elementele biologice mai grele: azot, oxigen, fosfor şi, mai ales, carbon. Pe urmă anumite stele mor şi explodează, şi aşa aruncă în Univers elementele înainte pomenite. În cele din urmă, treptat, cu tact şi răbdare, apărem şi noi din acest praf stelar. Nu e ceva poetic în toată această poveste ştiinţifică? Eu zic că da. Spre deosebire de ştiinţă însă, arta este năpădită de larma pseudoculturii precum gazonul din faţa casei mele de buruieni din acelea rezistente, cu rădăcini viguroase, cu tulpini aşijderi