În tranziţia românească, au predominat două tipuri de discurs critic despre puterea politică în presă: unul "haiducesc" ("să lovim în cei bogaţi şi puternici") şi altul "miticist" ("s-a rupt gazometrul"). Cel dintîi e înverşunat şi negativist, umoral şi nevricos; cel de-l doilea e băşcălios şi plin de lehamite, cu poantă şi calambur. Multe editoriale şi comentarii sînt scrise pentru a da o lecţie guvernului, parlamentului sau preşedinţiei. Editorialistul de tip haiducesc pune piedici retorice alcătuite din vorbe mari, invocă la tot pasul "interesul naţional" şi mitraliază "inconştienţa clasei politice", pîrjoleşte tot şi afirmă cu tărie că ne ducem de rîpă; pe scurt, zdrobeşte guvernul, de orice culoare ar fi, şi apoi se simte bine. Comentatorul de tip miticist se îmbracă subţire, cu voaluri de aluzii şi jocuri de limbaj, scoate sensuri infinite din luminiţa de la capătul tunelului, face la tot pasul comparaţii cu Occidentul (variante: "lumea civilizată", "Vestul", "dincolo" etc.) şi se bucură că mediocritatea unor politicieni îi asigură o pîine stilistică bună; pe scurt, umileşte guvernul, de orice culoare ar fi, şi se-ntoarce liniştit pe urechea cealaltă, ca tot românul imparţial. Dar în ciuda aparenţelor, ambele tipuri sînt nişte discursuri slabe: sînt construite pe afectivitate şi pulsiuni lirice, într-o retorică quasi-literară (cu figuri de stil, mizînd pe efectele expresivităţii, migrînd adesea spre pamflet). Nu sînt, cu alte cuvinte, texte argumentative, aşa cum s-ar cuveni unor scrieri jurnalistice care pun în discuţie res publica. Nu există, de altfel, în cultura noastră publică, o pornire către argumentaţie şi către logica minimală a conversaţiei, ci o încrîncenare a monologului care, deşi mimează dialogul, în fapt face abstracţie de celălalt. Aşa încît între discursul puterii şi discursul despre putere nu s-a stabilit o comunicare normală. Tendinţa