Prin supradimensionare sub dictatură şi prin minimalizare în anii tranziţiei, data a fost supusă de-a lungul vremurilor unei neîncetate mistificări. Decretată de la o zi la alta sărbătoare naţională, ea a fost aniversată un timp cu jumătate de gură, pentru a fi celebrată apoi tot mai fastuos, cu parăzi militare şi gigantice demonstraţii de masă. Înainte de a-l capitaliza, PCR a tratat evenimentul cu o considerabilă incoerenţă. Incoerenţa era efectul unei divergenţe interioare: dezaprobată pe şleau de şefii partidului trimişi de Moscova - Ana Pauker şi Vasile Luca - lovitura de stat este revendicată cu circumspecţie de cei din interior. Pînă la urmă primii s-au pus de acord cu ultimii, partidul încercînd astfel să eludeze principala carenţă a istoriei sale: neimplicarea sa directă într-un eveniment major. Ambiţia de a se implica l-a determinat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej să evadeze din lagărul de la Tîrgu Jiu la începutul lui august, dar nu l-a ajutat să ajungă în Bucureşti decît la sfîrşitul lunii, cu mult după ce secvenţa-cheie a loviturii se consumase. Nulă a fost şi implicarea lui Ceauşescu, rămas pînă la capăt în lagăr, de unde Gheorghe Gheorghiu-Dej nu-l poftise să evadeze împreună cu el. Ca atare PCR nu a participat în mod direct la eveniment decît prin Lucreţiu Pătrăşcanu, căruia nu îi dăduse o astfel de misiune şi căruia nu îi va ierta pînă la moarte crima de a i se fi substituit. Evenimentul a fost o lovitură de palat botezată la început "actul de la 23 august" şi căpătînd sub Ceauşescu gongorica poreclă "insurecţia populară armată antifascistă şi antiimperialistă". După decembrie '89, una dintre întîile griji ale anticomunismului de paradă a fost să invalideze decizia care proclamase 23 august sărbătoarea naţională a României. Dorinţa de a dezavua evenimentul a generat o amplă literatură dedicată reconsiderării lui critice. Protagoniştii acestei recons