Albă şi pătrăţoasă, are la un capăt o săgeată roşie cu vîrful îndreptat în jos, iar pe lateral o dungă neagră. Este o cartelă de metrou care, înainte de a poposi în buzunarul salopetei mele, a trecut prin mîinile doamnei Adriana. Dacă n-ai atîta tupeu cît să intri moca, rotunjind a admiraţie buzele puştoaicelor sau stîrnind invidia băieţilor de la "Material Rulant", atunci trebuie să te opreşti preţ de cîteva secunde pe la ghereta amintitei doamne. Adriana tocmai a agăţat în cuiul din vestiar haina albastră şi acum, îmbrăcată cu o bluză înflorată, se pregăteşte să plece acasă. Este tunsă scurt, nefardată şi neparfumată, însă miroase a deodorant. Tocmai a ieşit din tura de noapte. Pînă la apartamentul ei din Pantelimon ia metroul, apoi merge pe jos o staţie. "Îmi place să merg pe jos, cînd eram mică am făcut sport de performanţă şi mai am ceva condiţie fizică... am făcut atletism, marş, au venit la şcoală şi m-au ales." Vorbeşte atît de calm, încît pare că nimic de pe lumea asta n-o poate enerva. Călători clandestini? "păi, ce să le fac, să fug după ei?", răzmeriţa reşiţeană? "eu nu sînt de acord să ne vindem ţara, dar nu ştiu, nu pot să mă pronunţ...", muzica preferată? "asta de acum, nu ştiu să-ţi spun o formaţie anume". Deşi mai toate colegele ei par a se afla într-un fel de competiţie perversă cine se răsteşte mai cu spor la călători, Adi nu a fost contaminată încă de acest virus. Însă cu toată bunăvoinţa de care dă dovadă, părerile destul de înceţoşate fac ca dialogul cu ea să semene cu încercarea de a înfige furculiţa într-o măslină. Parcă ne mai desţelenim puţin atunci cînd îmi povesteşte despre omul acela ciudat, destul de tînăr, care vine în fiecare dimineaţă, bagă cartela în aparat, iar apoi o zbugheşte înapoi, la suprafaţă. Sau de femeia care, după ce trece de aparatul-de-bifat-cartele (iertaţi-mi ignoranţa, dar nu ştiu cum se cheamă), începe să fa