Sfînt pentru trei religii, Ierusalimul este expresia elocventă a arhitecturii ca imagine a unui prototip pre-existent. Ceea ce este pe pămînt tinde să refacă, prin intermediul legii de conformare, ceea ce, într-un chip ideal, există în plan divin. Acolo unde este un "Dumnezeu al oraşului", jos copiat. Dacă Numele Domnului, proiectat în materie, dă forma templului, această iradiere trebuie, pornind de la centru, să structureze şi zona perimetrală. Templul este întru oraş, la rîndul său situat, fireşte, în centrul lumii, în ombilicus mundi. Iar dacă templul este aşezat pe muntele Moria, spaţiul deja sacralizat, o ştim, prin pilda sacrificiului lui Abraham, concentricitatea succesivă de situări ale arhitecturii sacre înseamnă o amplificare în plan semantic a acesteia. Prezenţa muntelui, obsesivă, este una a sacralizării reciproce: "şi m-a dus pe mine, cu duhul, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfîntă, Ierusalimul, pogorîndu-se din cer, de la Dumnezeu" (Apocalipsa 21; 10): cel ce priveşte cetatea ideală urcă, iar de sus se pogoară modelul. Este vorba aici, pornind de la un raport de anterioritate între model şi copie (pentru că se poate stabili un punct de origine pentru cetatea terestră), de o întîlnire nu de tipul cauză-efect, ca în cazul templului, construit pentru început după revelaţie, ci mai degrabă de o permanentă tentativă de adecvare riguroasă a oraşului pămîntean la exigenţele unui proiect ideal.

Oraşul ideal Proiect pentru un oraş mineral, în a cărui rigiditate strălucitoare sînt întreţesute şi alte ascunse înţelesuri. Trebuie, dar, ca întîlnirea să se producă între om şi înger pe tărîmul măsurii; zidul perimetral al Ierusalimului ceresc are "o sută patru zeci şi patru de coţi, după măsura omenească, dar şi după măsura îngerului" (Ap. 21; 17). Măsurătoarea implică aşadar un limbaj comun: omul are la îndemînă, pentru înţeleger