A existat un moment în care i-am întins lui Junior cheile de la Casa Albă, casa mea. Le-a apucat hulpav, dar eu nu le-am dat drumul. El tot trăgea de ele, ca şi cum ar fi spus "dă-le înapoi, cheile astea au fost dintotdeauna ale noastre, tu doar le-ai primit împrumut de la Tata". Dar el ştia - şi eu ştiam - că nu doar le ÎMPRUMUTASEM, îl învinsesem pe taică-su pe bune, şi oricît ar fi tras de ele nu putea şterge acest adevăr fundamental. Pe de altă parte, şi eu mă simţeam de parcă m-aş fi instalat ilegal aici şi alde Bush îşi luau înapoi proprietatea de drept. Ştiu că e o nebunie: mi s-a spus primul preşedinte negru al Americii, primul preşedinte homosexual al Americii, dar, după cîte ştiu, nimeni nu mi-a spus primul preşedinte homeless al Americii. Dar, fie că mă credeţi sau nu, eu aşa mă simt. Toate locuinţele mele au fost temporare, începînd cu rulota mamei din Hope, Arkansas. Am trăit apoi în case cu chirie şi case ale protocolului de stat, care arătau trăsnet, dar care erau provizorii şi trecătoare precum castelele de nisip. De fiecare dată cînd ne mutam îi cîntam lui Hilary "Nu mai am acoperiş sub soare" şi aşa mă şi simţeam. Cînd Hilary s-a hotărît să candideze pentru Senat, toţi s-au luat de noi că de ce ne cumpărăm o casă atît de mare. Ei bine, după toţi anii ăştia în care am locuit în casele altora, aveam şi noi un acoperiş al nostru. Ironic, nu? Dar, pînă cînd să ajungem să ne mutăm, îmi pierise orice chef de a poseda o casă. De fapt, eram oarecum superstiţios. Dacă mă aşez la vatra mea, poate că n-o să mai pot trăi în casele altora şi, cine ştie,
poate nici în inimile lor nu voi mai putea sălăşlui. Chestiile astea se leagă: nu poţi simţi durearea altuia peste cinşpe mile de peluză bine tunsă şi un gard electrificat. Asta nu poate să înţeleagă Junior şi gaşca lui, cum e să fii mereu pe drum, niciodată în siguranţă pentru mai mult de cîţiva ani
