Un bine documentat interviu al dlui Florin Constantiniu (Adevărul din 11 august 2001) îmi dă impuls ca să propun o extragere a actului de la 23 august 1944 din toate schemele învăţate, alternativ sau nu, de şcolerii ultimilor 57 de ani şi să-l integrez ca o filă - o, încă nu de poveste... - din studiul fascinant de etern al lui D. Drăghicescu, scris la 1907, intitulat chiar aşa: Din psihologia poporului român. De vreo 10 ani mă încearcă acest impuls, de cînd am decupat, prin '91, '92, un document de arhivă care relata, minut cu minut, arestarea lui Antonescu la Palat, în ziua aceea, momentul-cheie pe care, bulversat cum eram de lectură, îl vedeam ca un epilog, formidabil în expresivitatea lui involuntară, la comedia aceea umană şi română, cea care se sfîrşea, la 1884, cu nemuritoarele cuvinte, mai nemuritoare decît Gambetta: "muzica! muzica!". Mai mult ca sigur că exageram, că abuzam în fervoarea mea caragialiană, mi-am luat seama şi, ca românul modern, m-am revizuit învinovăţindu-mă de o privire prea comică asupra oamenilor şi a Istoriei (cu I mare, desigur). Azi, primind impuls de la istoricul nostru, montez scena în viziunea gravă, rece, pentru unii inconfortabilă, a sociologului de la 1907, păstrîndu-i însă extraordinara teatralitate, ameţitoarea mişcare scenică ce nu pot proveni decît de la cel fără de care răul, ramul, neamul, nevoile, dorul, nimica mişcă în ţărişoara asta; oricît ar fi de vulnerabilă în faţa celor riguroşi - înţelegerea actului de la 23 august 1944 printr-o grilă Drăghicescu-Caragiale îmi apare ca una dintre cele mai naturale, mai potrivite, de nu chiar "cioclopedice". Este, în primul şi în primul rînd, dispoziţia în decor a personajelor principale: Antonescu este convocat de Rege, în Salonul Galben din Casa Nouă ridicată în incinta Palatului, pentru a fi arestat în caz că nu acceptă să-şi dea demisia; după o draperie se găsesc oamenii