Ma gindesc adesea cu invidie la strazile Greciei antice pe care umblau, printre oameni, zeii. Olimpul sacru era atunci parte a geografiei propriu-zise si exista cotidian in viata grecilor. Zeii insisi pareau a nu avea alta preocupare decit relatiile cu oamenii. Zeii erau in asemenea grad sociali, incit nu aveau nici o problema in a se insera natural printre oameni. Intelesurile profunde ale lumii lor erau mai usor observabile decit cele ale lumii noastre, astazi. Cerul era aproape de pamint, ideile aveau greutate, misterele erau coplesitoare. Lumea mea, lumea noastra e vaduvita de prezenta obisnuita a sacrului si numai cite un text din Mircea Eliade sau Rudolf Otto ma convinge, pentru putin timp, de contrariu. Cartile, cum se stie, pot sa convinga numai temporar. Sint prea putine cazurile in care o viata de om s-a ajustat dupa ideile unei carti pentru a putea constata altceva decit efemeritatea efectelor pe care le produc cartile asupra noastra. Numai oamenii au puterea de a convinge absolut; numai viata unuia poate fi exemplara pentru altul. Ne conving cu adevarat numai faptele unei vieti si ne impresioneaza definitiv numai viata insasi. Ca sa nu disper si ca sa nu ma gindesc la sinucidere ca la o solutie, ca sa cred ca lumea asta mai are vreun sens si ca sa mai pot ridica, supus, ochii catre Cer, am nevoie de povestea vietilor unor semeni care sa ma convinga.

Curg printre noi destine care dovedesc, totusi, ca nu sintem o specie parasita; sint oameni pe aceasta lume care incarneaza un gest direct al divinitatii. Nu rari, ci unici, acesti oameni ne aduc impacarea cu lumea si puterea de a infrunta absurdul ei. Pentru mine, Sergiu Celibidache a fost un asemenea om*. Celibidache nu a fost doar un mare sef de orchestra, nu a fost doar omul care l-a reinventat pe Bruckner si nu a fost doar promotorul unei teorii noi despre muzica (ma refer la insuficient explicata f