Imaginea curenta a lui Cioran este, fara indoiala, cea a unui nemultumit mereu pregatit sa denunte cite un neajuns. Viata este insuportabila, pe semeni ii detesta cu aceeasi energie cu care se uraste pe sine, scrisul este pentru el o tortura si, ca solutie pentru toate aceste probleme, Cioran proclama rolul curativ al suicidului. Daca viata isi urmeaza, de bine de rau, cursul, el mai gaseste resurse pentru a pastra credinta secreta in vreo catastrofa iminenta care ar urma sa spulbere universul si civilizatia occidentala, obosita dupa doua mii de ani de istorie. Nimic nu-l aranjeaza pe acest nemultumit plin de rivna, victima a contradictiilor care il chinuiesc neincetat: „sfisiat intre artag si groaza“, Cioran este un melancolic perpetuu, hartuit de teama si de vehementa, de plictis si de nevoia de a ataca, de tristete si de furia care il impinge uneori sa se ia la harta cu vecini ori vinzatori. Singuratic impenitent, revenit pe scena literara la sfirsitul anilor patruzeci dupa ce si-a petrecut ceva vreme cu scriitorii moralisti, Cioran are oroare de intilnirile neprevazute, de contactul cu jurnalistii si de numeroasele vizite pe care i le fac prietenii, uneori chiar persoane necunoscute. In apartamentul sau din Cartierul Latin, el se compara citeodata cu schimnicii din desert cazuti in pacatul acediei. Sau, in veghea sa de insomniac, isi inchipuie ca este un singuratic condamnat la luciditate perpetua, caruia ii revine raspunderea intregii lumi.

Aceasta este cel putin imaginea pe care ii placea sa o lase despre sine, fara sa-si ia masuri de protectie impotriva acuzatiilor de cinism, pe care ziaristi si critici se intrec uneori sa i le aduca. Totusi, lectura Exercitiilor de admiratie si mai ales marturia unor intelectuali si scriitori care il cunosteau bine dezvaluie adesea o atitudine cu totul diferita: nu numai ca Cioran primeste vizite cu placere, dar pentru