Din trei în trei ani orice cronicar muzical şi orice meloman adevărat (adică intoxicat de morbul sălii de concert, nu cel care ascultă numai discuri) aşteaptă nerăbdător semnalul de deschidere al Festivalului Internaţional "George Enescu". Am avut privilegiul (să-l numesc oare aşa?) să urmăresc toate ediţiile de până astăzi şi totuşi o anume emoţie nu mă ocoleşte nici acum, mai cu seamă că programul anunţat promite momente de mare satisfacţie: 8-28 septembrie, 21 de zile cu câte 2 concerte zilnic - unul cameral la Ateneu şi unul simfonic la Sala Palatului (oare instalaţia pentru ameliorarea acusticii va deveni în fine realitate?) şi 4 întâlniri cu Mozart by night la Ateneu până în miez de noapte (să sperăm că cei 9000 de infractori nu vor fi eliberaţi până atunci pentru a li se oferi ocazia să acţioneze la punct fix!). S-ar putea pune întrebarea dacă un număr atât de mare de manifestări nu depăşeşte puterea de absorbţie a publicului, dovadă că de obicei numai la 3-4 concerte sălile sunt pline (cu amendamentul că Sala Palatului pe jumătate goală înseamnă două Ateneuri complete) şi că centre cu mare putere economică şi culturală se mulţumesc cu festivaluri de 12-15 zile. Oricum, e o reflecţie tardivă. Directorul artistic al Festivalului, Cristian Mandeal, spunea recent că "este una dintre cele mai prestigioase manifestări de profil din lume" şi că ea "poate modifica într-o proporţie considerabilă percepţia lumii despre România", dorindu-se "o stârnire a interesului opiniei publice interne şi internaţionale privitor la tot ce a însemnat Enescu". Este o punctare perfectă a scopului Festivalului şi nu mă îndoiesc că organizatorii au avut grijă să invite câţiva critici muzicali de la mari ziare europene, liederi de opinie în domeniu, care să scrie cu competenţă despre ceea ce văd aici, despre muzica lui Enescu, pe care nu au prilejul să o audă des. Altfel tot acest i