Două articole, Demnitatea operei şi Alte câteva păreri, pe care le-am publicat în numerele 3-4 şi 5 ale revistei craiovene "Mozaicul", au stârnit tot felul de ipoteze şi comentarii în legătură cu situarea mea. Vreau să spun, de la început, că din punctul meu de vedere, de istoric literar care chiar încearcă să se ocupe cu critica de situare, adică de poziţionare a unor autori în canon, de definire a unor "locuri", toată tărăşenia este de un ridicol fără scăpare. Astfel de calcule nu se fac decât pe bază de operă în curs de clasicizare. Şi avem, slavă Domnului, o întreagă perioadă, literatura postbelică, foarte densă şi aproape deloc cercetată, unde să ne exersăm talentele situative...
Evident, nu acesta este criteriul "Observatorului cultural" şi al câtorva sateliţi ai lui din alte oraşe. Recenzentul colectiv şi nesemnat (fără mărci auctoriale recognoscibile), care ţine rubrica de revistă a presei din săptămânalul bucureştean, vrea să ştie, la modul caragialian, de unde să mă ia, pentru cine combat, cu cine sunt eu împreună, cu "ai noştri" sau cu "ai lor", cui ţin partea, de fapt, furiei poporului sau reacţiunii. Asta înseamnă pentru el critica literară. În nr. 63, "Observatorul" m-a întrebat "printre rânduri", cu toată subtilitatea de care e în stare, dacă vreau un loc la umbra "generaţiei". Şi chiar m-a întâmpinat cu oarece daruri de cotă, cam sărăcuţe, recunoscându-i pe Marin Sorescu şi pe Nichita Stănescu drept poeţi "de real succes şi valoare", sau aşa ceva (recunoaştere care nu prea i-a stat în obicei de la înfiinţarea revistei, din contra, le găsea numai pete, fel de fel). Am găsit de cuviinţă să răspund la fel, atentă şi amabilă, începându-mi compunerea mozaicară din numărul de pe mai cu o frumoasă frază de mulţumire.
Un experiment. Insist asupra acestui schimb de politeţuri pentru că prin el am activat, la rândul meu, un cod, după reţeta m
